Zilele astea chiar mă întrebam care este relația mea cu Dumnezeu? Credeam mereu ca sunt într-o relație bună, chiar excelentă cu El, dar de unde... Mă înșelam, pentru că, de fapt, eram supărată și mâhnită, iar obida a ocupat prea mult spațiu în inima mea ca să mai încapă și El acolo. Apoi, rugându-mă ca să înțeleg ce mi se întâmplă, am priceput... Cum să fiu eu într-o relație bună cu Dumnezeu, dacă îmi lipsește recunoștința, mulțumirea și mai ales BINECUVÂNTAREA fiecărei intervenții de-a SA în viața mea? În tenebrele mele Îl acuzam de incorectitudine, că m-a abandonat pe mâna unor nelegiuiți în copilărie, că m-a lăsat să sufăr, că așa și pe dincolo... Dar cine sunt eu, ca să-L învinovățesc? Abia când am început să-L BINECUVÂNTEZ (deși știu că nu are nevoie de binecuvântarea mea), mi s-a luminat cugetul, sufletul, m-am liniștit. Am înțeles că, de fapt, binecuvântez fărâma de dumnezeire dinlăuntrul meu, și, în cele din urmă, creația Sa, adică pe mine însămi. Binecuvântându-i pe apropiați, rude, prieteni sau dușmani, se întâmplă la fel - Îl binecuvântez întâi pe Dumnezeul din ei și, apoi, creația Sa, adică pe ei. Iar tot ce a creat și creează Domnul nu poate fi nicidecum rău, ci „bun foarte”, după cum spune Sfânta Scriptură.
Doamne, dă-mi cuget și inimă curată să Te primesc, să Te binecuvântez și să mă bucur de prezența Ta în mine și în oameni. Amin.
Cu drag și recunoștință,
Mariana