Maică, oare pot să vă spun ce simt acum? Ca să nu îmi fugă gândul.
Simt că... acolo în Biblie unde scrie că cine nu iubește pe aproapele nu iubește pe Dumnezeu, sau unde scrie la judecata cea de apoi că Dumnezeu Mântuitorul desparte oamenii în două cete, cea care și-a ajutat/iubit aproapele, și cea care nu… Aceste secvențe parcă le văd acum cu alți ochi. Mi-a venit un gând... care parcă zice că de fapt în acele pasaje Dumnezeu nu vrea să zică “Aa... gata... credeai că mă iubești? Că vii în rai? Dacă nu faci asta și asta, nu se poate!”. În perspectiva asta parcă iubirea venea ca o obligație, ca o constrângere, ca o poruncă. Parcă nu puteam răbda ca iubirea să fie... o constrângere. Și... gândul care mi-a venit a fost că de fapt Dumnezeu nu vrea să ne lase în eroare. Nu vrea să ne păcălim singuri, și ne dă o “măsură” a apropierii noastre față de El. Dacă noi ne dorim mult să ne apropiem de El, El știe că noi ne putem păcăli singuri și ne putem mândri cu o închipuită apropiere... cu o închipuită iubire. Și atunci, iubirea aproapelui vine ca un reper. Acest cuvânt mi se pare atât de important. Reper. Eu mă simt uneori fără repere. Un reper că te afli pe Cale. Pe drumul cel bun.

Maică, așa am simțit acum. După o oarecare tulburare pe care am simțit-o la citirea Evangheliei din duminica înfricoșătoarei judecăți. Simțeam un fel de... “Nu vă bag în rai dacă nu faceți cutare...!”. Și simțeam într-un fel că imaginea asta e veche, și că nu mai trebuie să fie, dar iată parcă răsărea iarăși, chiar din partea Bisericii. Și mă gândeam: trebuie să fie mai mult decât atât, sau văd eu cu ochi murdari... Și iată maică, parcă mi-a dat astăzi Dumnezeu ca o mică luminiță, un mic răspuns. Simt în mine acum expresia părintelui Rafail Noica cum că poruncile nu sunt ceva prin care Dumnezeu ne spune “Fă asta și asta, pentru că Eu sunt mai mare și tu ești mai mic”, ci sunt într-adevăr cuvinte de autoritate și de adevăr, autoritatea lor constând în faptul că reprezintă supremul Adevăr. Care ni se revelează nouă. Și simt asta.
Irina