

Sărut mâna scumpă Maică!
Așa simt Maică, am pornit pe un drum, pe care-l simt că e al meu, pe care Domnul mi la indicat, unde simt că la capăt mă așteaptă cu brațele deschise și pe care vreau și trebuie să înaintez. Drumul e greu, e sinuos, cu praf și stânci colțuroase, prin deșert, uneori iarna prin troiene și printre ghețari, sandalele ți se rup, mai mergi și desculț, mai merg și ud, te mai târâi și pe coate și genunchi, la margine de drum uneori sunt locuri cu verdeață și oaze înșelătoare care te îmbie să lași mersul și să te cufunzi într-o toropeală plăcut înșelătoare. Uneori chiar cei dragi sau apropiați ți se opun. „Lasă nu mai ține atât post, nu mai ai nevoie acum de atâtea metanii și rugăciuni etc.” Alteori drumul se pierde într-o mlaștină sau ajungi la un râu imens care pare de netrecut dar ce nu e posibil la noi e posibil la El și atunci când cădem în disperare, la pământ, și plângem întrebându-ne oare de ce ne-a adus până aici, în această fundătură, doar ca să râdă ceilalți de noi și să ne poticnim, atunci Îi auzim vocea în spatele nostru șoptindu-ne, „Sunt aici, tot timpul am fost lângă tine, nicio clipă nu te-am părăsit, curaj!, cere orice și-ți voi da, îți voi împlini după pofta inimii tale, doar curaj și caută și cere și bate.” Mâinile Lui sunt mereu pline de daruri și întinse către noi doar să îndrăznim să luăm. Cred că e mai mare întristarea la Dumnezeu nu când cerem ceva ce s-ar putea să nu ni se cuvină sau să fie mult prea mult pentru noi, ci faptul că nu cerem nimic, că-L refuzăm! Îl lăsăm cu mâna întinsă înspre noi!
Mă iertați pentru lipsa smereniei dar simt că acea rățușcă se transformă deja într-o lebădă, încă mai are puf cenușiu dar, încep să se întrevadă deja strălucirea penelor albe. De mic am simțit că unele lucruri trebuiau să fie altfel dar că atunci nu era încă momentul sau cei din jur nu mă înțelegeau și tot timpul aveam sentimentul că acele probleme se vor regla în timp, că va fi bine. Și așa a fost. Uneori aveam vise sau presimțiri că se va schimba și așa a fost. Acum totul e mult mai limpede în capul meu și în viața mea și asta o pun cel mai mult pe seama întâlnirii mele cu Dumnezeu, această căutare fără sfârșit (pe această lume pământească, trecătoare) a lui Iisus. E Sfântul Duh care te mână în această căutare, care îți dă acel imbold să treci peste necazuri și probleme, să te ridici de câte ori cazi, să te ștergi de praf și de noroi și să-ți iei crucea și să înaintezi în credința și bucuria întâlnirii cu El când vei simți, din nou, acea plăcută durere a străpungerii pe care o simți în inimă, acea arsură, acel cui de foc (cum îl numea Părintele Cleopa) când simți cum te „însemnează” Sfântul Duh direct în inimă. Nu? Cum zice în acatistul Sfântului Duh, că Împărăția Cerurilor e peste tot acolo unde e și El.
Prin răbdare mântuim sufletele noastre!
Mă iertați Maică,
Ad, un păcătos