Dulcea mea Măicuță,
Mulțumesc mult de mesaj.
Luca a fost împărtășit în spital, mulțumim Domnului, a venit un preot chiar în salon. Nu-mi mai e frică, Măicuță, am o încredere NEBUNĂ în Domnul, nu pot să vă explic, dar cred că înțelegeți, m-am agățat cu amândouă mâinile de El și mă simt de parcă aș fi într-o „bulă de protecție”. Cert e că Luca a reacționat uimitor de bine la cortizon, deja am primit încurajări și tratament și de la homeopata noastră, iar mâine mai vedem o doamnă doctor, pe care deja o cunoșteam de acum doi ani și să știți că mă duc și la domnul Chirilă (mulțumesc mult, mult, mult că mă puneți în legătură cu dânsul).
Luca e extraordinar de curajos, nu am cuvinte să spun. A vrut să știe absolut totul despre ce are, a înțeles uimitor de bine și e atât de liniștit și de curajos. Îmi spune „Lasă, mami, că trecem noi și de asta”. Își ia medicamentele fără să comenteze, deși sunt îngrozitor de amare. Mănâncă fără sare fără să cârtească, nu cere nici un dulce (deși e foarte mare amator) că să nu-i crească glicemia prea mult.
Măicuță, nu știu ce se va întâmpla, dar... mă simt în mâinile Domnului, parcă mă conduce în toate, știți... începând de la domnul acela care a venit din senin în stația de autobuz și mi-a spus să-l duc pe Luca la doctor, apoi doctorii din spital care au fost extraordinari și s-au purtat minunat cu noi, apoi ceilalți care au sărit să ne ajute... Simplul fapt că s-a găsit o explicație pentru o serie de simptome, care erau mereu abordate separat, deși eu simțeam că există o cauză comună (paloare, cearcăne, oboseală, stări de amețeală, sufocări noaptea, anxietate, irascibilitate, deficit de atenție)... Apoi, poate pare ciudat ce spun acum, dar zilele acestea am simțit cum e să iubești pe cineva dincolo de orice pretenție egoistă, și e uimitor, atât de minunat... a fost un moment când am fost perfect conștientă că Luca poate muri în orice clipă (eram în spital) și din momentul acela, am început să mă bucur cu adevărat de el, de prezența lui, să-l VĂD cu adevărat pentru prima oară, fără pretenții, fără griji pentru viitor, trăind pur și simplu momentul acela cu toată ființa mea și a fost... uimitor, iubire pură și caldă și o liniște extraordinară și din cauza asta... parcă s-a vindecat ceva sufletește între mine și Luca. Azi, puțin mai devreme, l-am luat în brate pentru că i se făcuse rău și m-a privit în ochi mult, mult, zâmbind, cu o dragoste infinită, cum nu m-a privit niciodată înainte.
Știți, uneori, încercările acestea devin o binecuvântare.
Așa că eu zic așa: Slavă lui Dumnezeu pentru toate, și dacă așa a vrut El să se întâmple, într-un fel sau altul e spre binele nostru, știe El de ce și cum. Și simplul ăsta gând îmi dă o liniște și-o împăcare extraordinară, dincolo de stresul inerent.
Vă îmbrățișez cu drag. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Și mulțumim pentru dragostea pe care ne-o purtați. Vedeți, chiar și asta, simplul fapt că boala s-a descoperit acum, deși eu suspectez că Luca o avea de la un an (după un vaccin), acum, când am în jurul meu oameni care îmi sunt alături și mă susțin cu dragoste, când credința mea în Domnul e mult mai stabilă... eu văd și în asta tot o purtare de grijă a Domnului. Dacă s-ar fi descoperit mai devreme, nu i-aș fi putut face față psihic. M-aș fi prăbușit, trăgându-l poate și pe Luca după mine. Chiar vorbeam cu cea cu care am împărțit salonul la spital: Oare cum reușesc oamenii care nu cred în Domnul să treacă peste asemenea încercări, de unde își găsesc puterea și resursele, că eu dacă nu-L aveam pe Domnul cred că muream de disperare.
Vă îmbrățișez, Măicuța mea.
Cu drag,
Miruna (și Luca)
P. S. Am uitat să vă spun că s-a confirmat diagnosticul de anemie hemolitică autoimună, au găsit anticorpi eritrocitari.