M-am uitat la mine și am constatat că nu din frica de Dumnezeu îmi pare rău că am săvârșit păcatul, ci din cauza orgoliului rănit și a pierderii stări de confort în care eram înainte de săvârșirea păcatului.
De ani de zile mă învârt în cerc și nu reușesc (nu vreau) să-L las pe Dumnezeu să mă ajute. Cum să scap de blestemata asta de pornografie că m-am saturat...
Nu știu ce-i cu mine, cred că nu vreau să mă vindec, nu știu cum să mă vindec.
Mă rog Domnului dar degeaba, și Îl înțeleg pe Dumnezeu că nu mă ajută... cum să mă ajute dacă eu nu vreau să mă ajute dacă eu nu pot să spun NU-ul acela din străfundul inimi.
E un paradox aici:eu aștept pe Dumnezeu să mă scoată din păcat căci eu nu pot sau nu vreau și Dumnezeu mă așteaptă pe mine să spun NU păcatului din tot sufletul și până la sânge ca să poată lucra la vindecarea mea,că bineînțeles că nu mă poate vindeca fără acordul meu. Și uite asa ajunge omul până în clipa morții amânând vindecarea...
Am încercat să fac Seminarul de mai multe ori, dar numai teoretic, citind și făcând temele doar în gând...
Da, probabil că îl fac contrar cum a-ți spus dumneavoastră, adică fără onestitate și sinceritate... doar să mă amăgesc și să vin la starea de confort de dinainte de păcat.
Nu știu ce-i cu mine... se pare că nu-mi e milă deloc de mine și de familie... sau sunt la un nivel al dependenței de unde greu mai scapi. Mă gândesc acum... ce rușine să fii bărbat la 30 ani, cu familie și copii, dependent de pornografie...
Of, Doamne, de aș simți adevărata rușine, de aș avea voința să spun din tot sufletul „de acum nu mai păcătuiesc orice ar fi”...
Doamne, scapă-mă de patima asta căci eu nu pot și nu vreau.
Rugați-vă și pentru mine.
V