Nu pot vorbi cu nimeni despre ce voi spune aici... nu am curaj nici măcar la preot să mă spovedesc... consider că am greșit enorm... sunt căsătorită de mulți ani, copiii sunt deja la casele lor, am nepoți. Mi-am iubit soțul și copii și casa mai mult decât orice. Au fost certuri peste care am trecut de dragul de a avea familia mea, casa mea și bărbatul meu. În goana muncii pentru a avea cele necesare nici nu știu cum au trecut anii. Dar iată că acum, când am rămas doar noi doi și ar trebui să fie mai frumos, e insuportabil. El nu a crezut niciodată că există Dumnezeu (mi-e și frică să spun asta). De zece ani e groaznic. A devenit dependent de alcool, vorbește îngrozitor de urât, sunt făcută „albie de porci” de parcă nu aș fi om. Am îndurat toate astea cinci ani, timp în care am mers la biserică, m-am rugat, m-am împărtășit. Ei bine, nu s-a schimbat nimic... simțeam cum încep să cad psihic. Atunci am luat o hotărâre... să caut pe altcineva... un om bun cu frica lui Dumnezeu, cu care să pot purta un dialog, lângă care să-mi petrec restul zilelor. Lucru care îmi era imposibil de greu, pentru că nu făcusem asta niciodată... l-am cunoscut și iubit doar pe soțul meu... alt bărbat nu m-a atins... Am făcut acest pas foarte târziu, la vârsta la care nu m-aș fi gândit vreodată să fac așa ceva. Dar se pare că nu am găsit persoana potrivită... și uite așa am cunoscut mai mulți bărbați. O relație a durat chiar patru ani... o relație adulteră. Eu, care nu suportam nici măcar gândul la așa ceva... Mi-e frică MARE de Dumnezeu... nu am nici măcar curajul să mă spovedesc... acum sunt foarte bolnavă... uneori mă gândesc că e rezultatul comportării mele... mă întreb... mă va ierta Dumnezeu?
Anely