Nu aș fi crezut vreodată că voi spune că sunt pe drumul vindecării mele. De când mi s-a diagnosticat depresia am căutat un răspuns, pe la doctori, prin medicamente (care m-au ajutat în criză dar nu mi-a vindecat depresia) până am ajuns la Dumnezeu, care răbdător cum e El mi-a descoperit drumul spre vindecare. Acum patru ani aș fi zis că este imposibil ca eu să vorbesc de vindecare, dar cu pași mici dar siguri mă îndrept înspre ea. Acum mă bucur în fiecare zi că mă simt bine, că nu mai am crizele de anxietate, de frică, panică, insomniile și presiunea de pe piept din ultimii patru ani. Acestea au devenit din ce în ce mai palide, până când au dispărut. Acum am o poftă de viață nebună și sunt fericită.
Este cam greu să ieși cu basma curată după ce ți se pune o emblemă pe frunte că ești „depresivă” și că trebuie să accepți această boală ca și diabetul. Ei bine, eu refuz să mai cred asta. Da, am fost bolnavă dar acum sunt bine. Nu mai vreau să fiu victimă și să îmi fie frică să mai încerc noul. Așa că am făcut-o, am rămas gravidă, și vreau să-mi continui viața. Am scăpat de logica periculoasă care îmi ucidea orice dorință, am ajuns în fundul iadului meu, m-am confruntat cu mine însămi cu ajutorul lui Dumnezeu și am ajuns la suprafață. Am realizat că: eu vreau o NOUĂ LUME și asta nu se poate, nu pot să schimb eu pe toată lumea, pe soțul meu, pe copilul meu, pe oamenii din jur, dar că trebuie să încep cu mine. EU să mă schimb, înainte...
Lucrând cu copii bolnavi (educație specială) am fost tot timpul nefericită și neputincioasă. Am zis că Maica Siluana este nebună că lucrează cu asemenea oameni, până când am pus în practică ce a spus ea. Să-L pun pe Dumnezeu înainte.
L