Maică, spuneți la un moment dat într-un mesaj că „Mare este Taina Mântuirii și fericiți suntem că ne-am deschis urechile la chemarea Celui Ce ne-o dăruiește!”.

Eu mi-am dat seama zilele acestea că nu știu atât de bine ce este mântuirea. Pentru că mă gândeam la părintii mei, acum că nu îi mai judec și văd dincolo de supărările și uneori enervările lor. Și îmi ziceam, de ce ar veni ei la Biserică? Eu ce le-aș spune ca să îi fac să vină? Că scapă de patimi, că pot fi o nouă persoană. Dar poate nu vor să fie, poate ei sunt mulțumiți așa cum sunt. Poate e ceva cu mine, care nu sunt mulțumită și vreau să mă schimb.
Dar eu de ce merg la Domnul? Ca să mă schimbe. Ceva lipsește, pentru că îmi vine gândul că după ce mă voi fi schimbat, ce voi face? Nu voi mai avea nevoie de Domnul? Voi fi mulțumită de mine, și gata..?! Și poate schimbarea se poate face și doar prin psihologie, îmi zic câteodată...
Atunci merg la Domnul ca să mă mântuiesc. Dar ce este mântuirea? Într-o zi am simțit că toate aceste întrebări se leagă: cele cu privire la părintii mei, că de ce să vină ei la Biserică, și gândul meu că după schimbarea mea nu aș mai avea nevoie de Dumnezeu. Se leagă pentru că ele depind de perspectiva mea. Înainte le vedeam prea mult păcatele și îi judecam și ziceam că uite, dacă ar vrea să vină la Domnul ar putea să se schimbe. Acum că văd dincolo de ele, îmi zic că ce nevoie ar avea totuși de schimbare. Pentru ce scop final?

E ceva ce îmi scapă. Cred că și din cauza că eu vedeam mântuirea altfel. Știți cum o vedeam, Maică? Chiar azi de dimineață mi-a venit exprimarea: ca pe un bilet care îți garantează șederea în rai. Da, eu vedeam înainte păcatul din punct de vedere juridic. Și mântuirea cam la fel. Când mi-am schimbat perspectiva asupra păcatului, nu m-am gândit să revizuiesc și problema mântuirii. Ea a răsărit aproape singură, acum, când mă gândesc și la părinții mei.

L-am întrebat pe Domnul ce este mântuirea, I-am cerut să îmi arate, să mă facă să înțeleg, măcar în inima mea dacă nu în mintea mea.
Irina