Durerea devine altfel, altceva, nu mai e suferința aceea fără sens care mă arunca în deznădejde și în ură

Printer-friendly versionSend by email

Maică,
Vă scriu foarte pe scurt din aceeași nevoie de verbalizare. Mă iertați, vin la dumneavoastră numai cu astfel de strigăte și nevoi.
M-am spovedit acum mai bine de o lună și a doua zi după spovedanie, mergând spre biserică am simțit o ură în mine, iar în biserică simțeam că nici măcar nu pot să-mi fac cruce. De unde era ura aia? Și două gânduri pe care le-am avut atunci în biserică: „Nu vreau să fiu văzută” și „Nu vreau să fiu E”, care m-au speriat.
Nu știu dacă e vorba de aceeași ură, dar zilele trecute, după ce m-am împărtășit din nou, m-a izbit ura mea față de mine. Mă urăsc. Ce urăsc în mine? Pe copilul care am fost și care e viu încă în mine și suferă. Pe copilul neiubit, care nu se putea uita în oglindă când se spăla de urât ce se vedea, care plângea seară de seară sub plapumă, după ce îl văzuse pe tata beat și țipând, pe copilul care se simțea valoros doar pentru că era deștept și mergea la olimpiade și atunci când reușea (dar doar când reușea) era apreciat de profesori (și numai de ei, nu și de părinți), pe copilul neputincios, vulnerabil, atât de ușor de rănit, pe care îl dureau toate dar pe care nu îl întreba nimeni dacă îl doare ceva, pe copilul mereu respins de ceilalți. Am încercat atât de mult să mă detașez, să îl uit pe acest copil, l-am disprețuit aproape. Și el e viu, plânge și azi, plânge la nesfârșit. Aproape simt că înnebunesc. Și am început să intru sub plapumă cu el și să îl iau de mână în timp ce plânge, și să stau cu el să îl ascult. Copilul acela care am fost nu vrea decât să fie lăsat să plângă și să fie ținut în brațe. Și nu a fost nimeni care să facă asta, așa că încerc să fac eu asta cu el acum. Am încercat să îl las pe Dumnezeu să aibă grijă de el, de acel copil, dar am avut senzația foarte clară că e treaba mea, eu trebuie să îl țin în brațe, să îl iubesc. Și uneori am senzația că nu suport să mă uit la el.
Ce e în mine e atât de urât mirositor. Și mereu apare tentația de a mă uita în altă parte, de a începe să îmi imaginez lucruri, de a mă refugia în analize, raționalizări. Ultima spovedanie m-a trezit exact dintr-o astfel de stare. Începusem să analizez lucrurile care mi se întâmplă în ultima vreme și să cad în tot felul de gânduri.
Lucrurile care mă copleșiseră din copilărie au venit cu atâta violență încât am simțit că o iau razna, așa că nu am mai apucat să scriu nimic la Sesiunea 7. Dar încerc să zic mereu când îmi vine să mă uit în altă parte ca să nu aud durerea: „Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, facă-Se voia Ta!” Și simt cum durerea de atunci devine altfel, altceva, nu mai e suferința aceea fără sens care mă aruncă în deznădejde și în ură.

CE

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar