Grrr, Maică!
N-aveți idee ce... în ce fel mă simt acum.
Câtă tristețe! O fi și din cauza că am plecat de la voi, pentru că am resimțit același soi de tristețe, același soi de stare ca atunci când plecam de la bunica mea...
A fost o perioadă... de când sunt la dumneavoastră, cu un subiect: ce mire îmi aleg eu?, foarte... adică înspăimântător?! poate, nu știu!
Cert e că... eu mă sperii crunt când aud de călugărie, când cineva se călugărește. Dar o simt până în mine, fizic. Mă sperii și parcă se face un goool în mine și... e mult șoc și... frică.
Plecarea lui A. la mănăstire a trezit iar o stare de frică... Cumva m-a durut toată scena din familia lui de azi: și mama lui și mătușa lui plângeau și se lamentau în fața mea și... și unchiul lui foarte agitat, iar de tatăl lui știu că plângea, om care cică nu mai plânsese de la moartea cuiva. Am asistat la o scenă din familie... înfiorătoare.
Apoi... eu... eu în viața mea de om... vreau să fac ceva util pentru om. Eu, una, nu pot să... adică... simt că atunci chiar trăiesc când fac o chestie care ajută pe cineva, când mă bucur, trăiesc, învăț. Apoi, eu îmi doresc ff mult un soț și trei copii pe lângă mine, agitația asta din familie, să văd copiii mei prin jur. Daaar, mi-e foarte frică. Mi-e frică de mine, mi-e frică de... e nevoie de... prea multă dragoste necondiționată pe care nu o am, nu am de unde... Exemplul cu Luca de pe site este exemplul de care mă tem, sau mă tem să nu se nască handicapat vreun copil. Nu am de unde atâtea resurse emoționale, tărie să duc... Și... e și lumea asta... cum e... rănită și bolnavă... Pentru ce să aduc niște oameni pe lume care să se chinuie și ei la rândul lor? Apoi, nu mai am acum în nimeni încredere, bărbat fiind, pentru că A. era singurul. Adică îmi este foarte frică de durerile astea care pot apărea... și... nu vreau să mă implic cu alt om bolnav lângă mine...
Se prea poate să fiu foarte lașă, foarte, foarte.
Dar am descoperit de curând că Maica Domnului în viața ei trece și prin etapa asta, durerea cruntă de mamă, durerea pierderii Copilului, durerea de Mamă, deci, cumva, este Cineva care e pus să călăuzească mamele din lume, adică Dumnezeu n-a uitat și de partea asta. Da, mult sunt fascinată de ce înseamnă Maica Domnului și vreau să fie relația cu ea mult, mult mai strânsă și... intimă și... bogată.
Cât privește mănăstirea... Eu am credința fragilă ca un fir de păr, dar... de când am mai venit pe la dumneavoastră și am văzut ajutorul rugăciunii, am început să mai capăt încredere... și drept vă zic că „povestea asta cu Maica Domnului” e cea mai reală de până acum, dar mă lovesc de nesimțirea mea, imensă. De ce omul „funcționează” doar când e în durere? De ce când îi e bine stă în nesimțire? [Ați zis și la masă când erau cei din Montreal.]
Apoi, eu mă simt foarte bine așa întreagă, cum m-am născut... Aș vrea să rămân așa, nu din mândrie [deși sunt și mândră și proastă], ci pentru că mă simt cumva întreagă... mă simt bine așa, nu îmi doresc bărbat lângă mine. Nu simt deloc nevoia!
La dumneavoastră mă simțeam liberă, neconstrânsă de nicio privire, de felul cum ești, de chestii: talie, frumusețe. Toți sunt frumoși, adică. Nu te izbește deloc urâțenia fizică, dacă e să fie. Nu ai nevoie de ea, ești liber și nu te privește nimeni și straiele alea sunt perfecte!! Dar îmi place că e o viață așa unde... se acceptă micimea, se lucrează la om, e viu.
Maică, eu asta simt la voi, la voi în căsuța aceea așa mare, dar mică pentru 11 oameni. Eu nu am simțit nicăieri așa, nicăieri: se vede micimea din tine, te accepți așa mic, te rogi, lucrezi la tine, te cunoști, te bucuri, te întristezi, ajuți pe alții, te bucuri pentru ei, plângi pentru ei, ești pentru ei, dar ești și pentru tine în relația cu Dumnezeu.
Dar eu... nu sunt pentru pustnicie! Nu sunt pentru o mănăstire de genul Putna, deși e de călugări, dar zic așa tipul.
Eu... sunt încântată de ce faceți voi! Și am mai descoperit că... e minunat să afli despre sfinți. Nu știam nici asta până acum.
Apoi, dacă ar fi să vin la mănăstire aș simți că fug de unele chestii lumești, că aș fi lașă...
Apoi... Îl iubesc pe Hristos atât de mult încât dacă ar fi, să zicem, iar o perioadă ca în comunism, să mor pentru El? Sau mă lepăd de El?
Și mă doare pentru că nu știu ce e în mine, ce vreau, ce sunt, în afară de fiica Lui.
Dar un lucru îl știu sigur, că dacă nu ar fi Dumnezeu, nu aș vrea să mai trăiesc. Pentru ce?
De ce să mă chinui pe lumea asta? Pentru ce?
Descopăr de când cu dumneavoastră ce chin e în lumea asta!!!!
Dar toți suntem chinuiți, în partea noastră! Nu este om fără durere! Credeam la început că eu sunt cu moț și eu sunt chinuită.
Acum m-am mai smerit nițel și am văzut că sunt toți și nu sunt eu cu moț.
Mă mai tem să nu fac unele lucruri legate de credință din frustrări, din răzbunare, din frică, din fugă... Nu există cuvânt pentru așa ceva!
Dar nici nu accept o viață cu computere, vreau oameni lângă mine, vreau să fiu lângă ei... Sunt visătoare, sau și aici îmi proiectez dorința mea de a fi salvatorul, o chestie egoistă, ca să mă simt eu cu valoare, importantă?
Uitați câte sunt neclare!!!
Dumneavoastră cum L-ați aflat, ați știut sigur: vreau să fiu mireasa lui Hristos!
Eu dau de pe un picior pe altul...
Nu se face așa...
Dar îmi este frică și de mănăstire... frică de necunoscut!
Și sunt tristă, tristă pentru că nu îmi găsesc dorul meu, ce vreau... ce e sub stratul ăsta de neputință? Care e dorul meu?
Alții știu imediat ce vor când simt...
Cred că aici e nevoie de sesiunea a șaptea, să accept, oricum aș lua-o, tot ce apare în viață, să înțeleg tainele astea și să le accept...
Offf
Da, am nevoie să mă cunosc pe mine însămi, adică să fac tot ce trebuie ca să iert și să ies de sub jugurile astea.
Săru'mâna!
Un omuleț speriat pe Cale