Maică, mă apucasem de tradus şi în seara asta, dar apoi mi-au venit nişte gânduri şi am vrut neapărat să vi le trimit. Măcar să mai râdeţi un pic de felul cum mă dau peste cap ca bebeluşii când încă n-au învăţat că de pe canapea se coboară întâi cu picioarele, nu cu capul. (Cred că vă amintiţi ce v-am scris azi mai devreme, ce adânc pătrunsă şi îndurerată eram de imperfecţiunea lumii şi de sobrietatea Ortodoxiei...)
Mă simţeam flatată de câte ori vedeam că puneţi pe site ceea ce vă scriu (maaaaaaaaamă, ce lucruri nemaipomenite, zic eu, şi ce bine o să le prindă altora!), şi mă gândeam că cel mai uşor şi mai sigur pot să-mi depăşesc mândria, gândindu-mă că toate sunt de la Dumnezeu - până şi forţa involuntară care îmi face plămânii să se umplă cu aer - adică să încerc smerenia.
M-am gândit apoi la un prieten de-al meu care zicea că urăşte "smerenia" creştinească. Într-un fel oarecare el are dreptate. El vedea o falsă smerenie. Mai rău decât o mândrie pe faţă e această falsă smerenie.
Acum, de când viaţa mea a început să se aşeze încetişor, mă trezesc deseori spunând când aud o veste bună sau mi se întâmplă un lucru plăcut: "Doamne, nu merit!". Şi-n seara asta, când m-am apucat să zic iar treaba asta, am "auzit" o voce venindu-mi înapoi: "Tu chiar crezi că ai ceva ce meriţi?" M-a umflat râsul. Eu îi dădeam înainte cu falsa mea smerenie şi eram tare încântată de ea.
Îl citez pe părintele Stephen Freeman (Domnul să-l binecuvânteze, că are un blog la care se oboseşte să scrie zilnic, şi prin care luminează proştii world-wide): We have a God that loves irony. Adică avem un Dumnezeu care iubeşte ironia. Pe lângă ironia cu "smerenia" mea, mai e una foarte bună. Că nu există reţete. Că pot să citesc experienţele, căderile, revenirile, gândurile, meditaţiile, bucuriile altora, pot învăţa din ele, dar ale mele n-o să fie niciodată la fel. Singura "reţetă" e să pluteşti ca Ripicip spre Răsărit, cu toate puterile tale: să te rogi, să strigi, să plângi, să dai din picioare, să arăţi pumnul, să te târăşti, să-ţi fie silă de tine şi de toţi, apoi să râzi de neghiobia ta, să te bucuri, să te rogi iar de la capăt şi tot aşa mai departe, dar să nu renunţi la încercări. Pentru că mai devreme sau mai târziu, după ce încerci toate metodele, oboseşti şi te pui frumuşel în genunchi şi zici: "Facă-se voia Ta!", cu un grad de sinceritate pe care nu l-ai atinge dacă n-ai avea glasul rupt şi coatele zdrelite de încercări de a face voia ta. Şi abia atunci începi să fii creştin. Eu încă "candidez", dar aşa am auzit că trebuie să fie.
Fiţi binecuvântată!
Cu drag,
Ludmila