Sărut mâna, Maică, am revenit cu lacrimi în ochi. Mulțumesc pentru răspunsul la mesaj. Așa e, nici eu nu mă cunosc în totalitate, dar e foarte greu să trăiesc așa și nu sunt de acord. Conștientizez că încalc poruncile lui Dumnezeu și mă doare, dar asta simt, mă rog mereu la Bunul Dumnezeu și sper, sper într-o minune imposibilă după cum am mai spus. Nu vreau să fac operații sau altceva pentru a obține ceea ce îmi doresc, realizez cât e de greu și că ceea ce Dumnezeu a zidit nu se poate schimba niciodată fără voia Lui.

Despre mine, despre viața mea și ceea ce am simțit și simt, pot spune multe, întotdeauna am stat cu lacrimi în ochi din diverse motive care pe parcurs s-au rezolvat, cu timpul m-am mărit și e din ce în ce mai greu. Foarte, foarte puțini dintre cei care nu mă cunosc își dau seama ce sunt pentru că par cu totul altceva.

Sunt un copil crescut cu frica lui Dumnezeu și simt că El există dacă noi credem în El și ne rugăm. Cu toate astea, întotdeauna mi-a plăcut să fiu băiat, dar nu numai că mi-a plăcut, ci mă și comportam/comport, ba chiar aveam și am aceleași sentimente și trăiri ca ale unui băiat.

Acum câțiva ani am întâlnit o fată de care m-am îndrăgostit nu pentru că era frumoasă, ci pentru că avea un suflet bun și trăia cu frică de Dumnezeu. Mi-a fost alături mereu și întotdeauna când greșeam mă aducea pe cărările bune. Datorită ei m-am schimbat enorm în bine, m-am retras din cercul de prieteni cu care făceam lucruri neplăcute lui Dumnezeu.

Eu mă mint într-una pentru că sper la ceva ce nu este posibil, mai dureros e că mint și pe alții și Dumnezeu vede ceea ce fac și pe cei mincinoși niciodată nu-i va primi în Împărăția Sa.

Mi-e din ce în ce mai greu, timpul trece și toate parcă le simt din ce în ce mai apăsătoare. Mă rog la Dumnezeu și întotdeauna m-a ajutat în tot ceea ce I-am cerut, mi-a arătat că, dacă am încredere în El, totul e cu putință. Oricât de trist ar fi fost sufletul meu și oricât de greu mi-ar fi fost, mă „refugiam” într-o cameră, citeam rugăciuni și mă linișteam, iar după ceva timp, toate se schimbau în bine. Însă, nu-mi pot găsi liniștea sufletească pentru că încalc poruncile lui Dumnezeu, mă mint și nu mă accept așa cum sunt. Toată lumea știe că sunt o fire veselă și că mă simt bine așa, dar mi-e foarte greu să descriu ceea ce simt, pentru că e mult prea dureros. Schițez un zâmbet, un gest de bucurie, dar totul e trecător, iar sufletul îmi plânge mereu, e greu.

Am fost la consilieri, am vorbit cu medici specialiști, psihologi specialiști iar ei la rândul lor cu alții mai pregătiți în domeniu (chiar și din străinătate). Mulți au încercat să mă ajute și mulți mi-au spus că sunt un copil bun și chiar se vedea că puneau suflet în ceea ce spuneau și ce făceau pentru mine, în speranța că nu voi mai suferi atât, dar nimeni nu a reușit. Nu pot trăi, nu mă pot accepta, nu pot să mă bucur, nu pot să am liniște sufletească așa cum sunt acum și nici să mă accept ca fată, NU POT, am încercat și eu și alții, totul a rămas la fel poate și pentru simplul fapt că nici eu nu vreau asta.

Întotdeauna am crezut că se va împlini acea dorință la care am sperat de mic copil, dar am crescut și totul e la fel, ba chiar mai dureros, oamenii sunt răi, le place să râdă de alții, sunt invidioși. Iar „în mine”, mulți văd un subiect de bârfă, de amuzament, spunând deseori „Îl vezi pe ăla? E fată! Ha! Ha! Ha!”, iar asta se întâmplă în cel mai fericit caz. Numai eu (și Dumnezeu) știu ce e ni sufletul meu. Așa gândesc unii, poate și eu gândeam la fel dacă eram în locul lor, cine știe?! Dar, acum, văzând ura dintre oameni și felul în care unii par prieteni și de fapt încearcă să afle mai multe pentru a avea subiecte de bârfă și de amuzament, eu am început să gândesc cu totul altfel și să nu judec, să nu râd de nefericirea, neputințele nimănui, deseori punându-mă în locul multora și văzând cât e de greu... din contră, dacă pot îi ajut.

Am prieteni care mă înțeleg și mă acceptă așa cum sunt, dar nu-mi pot găsi liniștea sufletească.

Fata despre care v-am scris, mi-a fost mereu alături, cu ajutorul lui Dumnezeu și al ei am trecut și peste cele mai grele momente de până acum. Pentru ea nu simt o atracție emoțională, erotică sau pentru că mă fascinează frumusețea ei, nu. Este o atracție sufletească, mă atrage sufletul ei, iar ea are aceleași sentimente. Eu nu vreau să o supăr, nu vreau să o rănesc, mă rog pentru ea și pentru noi ca totul să fie bine și după voia lui Dumnezeu.

Cu lacrimi amare și din adâncul sufletului sper, speeeer la o minune imposibilă și mă rog la Dumnezeu, Îi mulțumesc și-I voi mulțumi pentru tot ceea ce a făcut pentru mine și nu numai.

Ce să fac? La ce să mai sper? Are rost să mai sper?

A.D.