Măicuță,
Zice o fată pe site: "Te iubesc, Doamne, pentru tot ce ai făcut cu mine! Pentru cum ai transformat prostiile mele în instrumente de îndreptare și tămăduire a sufletului meu". Hmm, am rămas uimită... Eu credeam că eu am ales să nu mai cad în vinovăție din cauza unei greșeli de aseară (am pierdut timpul, am stat să mă joc pe calculator vreo cinci ore în loc să dorm). Și tot așteptam să îmi zică Dumnezeu ceva, dar El mă lăsa să fac ce vreau. Și am văzut că de fapt ce vreau eu nu e ce vreau eu. Parcă iarăși sunt două persoane în loc de una. Și am ales să nu mai intru în sentimentul de vinovăție. Am hotărât că nu mai vreau să pierd timpul, mai mult, că nu mai vreau să ascult de impostorul din mine. Problema era cum mi-aș fi dat seama dacă voia mea e parazitară sau nu, de fiecare dată când trebuie să iau o decizie. Și după mine, aici intră Doamne în ecuație. Dar se pare că El era în ecuație mai de mult. Bine, era acolo când eu eram pe calculator și Îl ignoram conștient, sau chiar Îl provocam, și vedeam că timpul tot trece... trei dimineața... patru... cinci. Dar, așa cum zice fata aceasta, El a transformat prostia în instrument de îndreptare. Eu credeam că eu am ales, și eram foarte mult eu în ecuație, și El aproape dispăruse... E ceva la care trebuie să mă mai gândesc, sufletul meu e uimit și nu înțelege cât de mult e El aici și cât de mult sunt eu. Care e procentul...?

Poate că e ca la examen. Cum pot să Îl rog pe Doamne să iau examenul? Nu înțeleg... Bine, pot să Îi mulțumesc că am fost în stare să merg la examen, să învăț, să ajung la timp. Că întrebările nu au fost grele. Dar parcă atât... Mi-e și frică să nu îmi formez o gândire magică. Sufletul meu se îndoaie dacă ar spune "Slavă lui Dumnezeu, am luat examenul", sau "Cu ajutorul Lui l-am luat." Unde greșesc?
Irina