Anonim... sau orice nume... nu o să spun cum mă cheamă, de unde sunt, câţi ani am, asta nu ar ajuta la nimic.
Mi-e indiferent numele meu, eu aş răspunde la oricare alt nume ...
Nu ştiu de ce-am început cu asta... scrisoarea mea e NIMIC, eu sunt nimic. Nu ştiu de ce scriu, simt nevoia să vă scriu, nu ştiu ce să vă spun... NU! Ştiu, dar nu pot. Asta e!! Simt că sunt lucruri ce îşi au locul doar în mine, simt că nu pot să le spun nimănui, nici măcar să le scriu... nu sunt lucruri rele sau grave, sunt un fel de concepţii... sau poate nici atât... Vreau să îmi cer scuze, mii de scuze, vă rog să mă iertaţi, ştiu că aveţi mult de lucru, să răspundeţi la multe scrisori cu adevărat importante, şi eu vcă deranjez cu nimicul meu, ştiu şi îmi pare rău. Iertaţi-mă !
Vă scriu pentru că am citit scrisoarea Marei, o fetiţă de doar 12 ani... aş vrea să fiu ca ea... am plâns şi încă plâng... eu de ce nu pot să fiu aşa? Eu am părinţi care nu se ceartă, care se iubesc şi mă iubesc... şi cu toate acestea nu mă ascultă nimeni... am ajuns să cred că nu mă aude nimeni, că ce spun eu, ce cred eu e nimic... nici măcar nu reţin ce spun, dar să mai priceapă cineva...
Cred că, cu cât simţim mai multe, cu atât nu ştim nimic... cu cât încercăm să descoperim mai mult, cu atât ne complicăm mai mult... Nu sunt supărată pe nimeni deşi nimeni nu mă înţelege.
La şcoală învăţ, nu prea mult, dar cum nimeni nu învaţă, sunt considerată o tocilara. Încă ceva nu înţeleg: de ce oameni buni nu sunt apreciaţi, iar cei răi sunt ridicaţi în slăvi, de ce ?
Nu ştiu ce să fac în viitor, când o să termin liceul, nu ştiu pentru ce sunt bună... M-am gandit să mă duc la o mânăstire, să mă călugăresc şi să nu spun nimănui. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu, dar simt că Îl sufoc, şi atunci iau o pauza... ştiu că El mă vede.
Eu nu cred în destin, şi cu toate acestea, cred că sunt lucruri care se întâmplă oricum, cu sau fără voia noastră. Cum e cu coincidentele? Există întâmplare sau nu; fiecare are un rol?
Mi-e frică, mi-e frică de tot, mi-e frică să merg pe stradă, mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot...
Ştiu că sună ca o întrebare de grădinţă, dar... există fantome? Cum e cu taina acea? Fiecare om are un drum pe care trebuie să meargă? Şi dacă nu-l gaseşte? De ce oamenii îşi bat joc? De ce nu mai cred în Dumnezeu? Ce trebuie să le spui oamenilor care te cred ciudată? Ce să fac? Care e drumul meu? De ce m-am născut aici... ce trebuie să fac? Nu ştiu nimic...
Vă rog să nu îmi ignoraţi scrisoarea.
Vă iubesc, nu ştiu de ce, dar asta simt!

Cu drag, un nimeni oarecare !