...Simţeam cum zi de zi, credinţa mea moare. Oricâte eforturi făceam, credinţa mi se stingea puţin câte puţin, iar pacea pe care o aveam în Hristos se spulbera şi ea. Într-o zi, plecând de la facultate, am mers la Catedrală. De fapt Dumnezeu m-a dus acolo, pentru că eu nici nu aveam de gând, aveam alte "treburi". Picioarele mă duceau singure, fără mine.
Am intrat în biserică. Nu ştiam de ce venisem. Eram atât de goală pe dinăuntru în acele momente. Eram un mort care respira, vedea, auzea... De toate făcea, numai să fie viu nu putea. M-am aşezat în fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. Au fost câteva momente de linişte sufletească, o linişte atât de adâncă. Voiam să zic ceva, dar nu îmi trecea nici măcar un cuvânt prin gând. Stăteam acolo, îngenunchiată şi mă holbam. Da, asta făceam... Aveam privirea aţintită asupra Fecioarei. Dintr-o dată, lacrimile îmi curgeau şiroaie din ochi, aproape că mă înecam în plâns şi nu ştiam de ce. Am simţit că mă doare aici, în piept... şi îmi simţeam inima mai vie ca niciodată. M-am trezit spunând: Fecioară, nu lăsa credinţa mea să moară! Înviază-mă din nou, dă-mi Acoperământul tău!

De atunci s-a schimbat ceva în bine în viaţa mea. Desigur, greşesc, cad în fiecare zi, dar acum cred din nou că Dumnezeu există. Cred... şi viaţa mea nu mai e goala, fără scop. "Doamne, ajută necredinţei mele!"

A