Draga mea maică,

Nu aș putea să spun că e o stare veche, e o trăire pe care o simt intens, cu surprindere vie, de puțin timp. Merg la serviciu și vin la spital oameni care plâng de supărările lor și suferă cumplit, se vede pe ei, povestesc dureri trăite pe care le poartă în ei, cu ei, de ani de zile și se consumă și îi consumă și e o dramă din care nu văd nimic decât ziduri de durere. Le ascult poveștile fascinată, cu ochi mari, dau din cap, am răbdare, mai spun câte ceva, dar parcă ceva mă consumă și nu mai pot să vorbesc cu adevărat. Cum pot totuși să aleagă durerea când au așa o Alternativă Vie, când Îl au pe El? 
Eu scriu articole în care încerc să le explic oamenilor cum se poate ”dependența” asta de durere și nefericire; că e de la drogurile proprii din creierul nostru, de la obișnuința mentală de a merge, tot și tot, pe ”autostrăzile neuronale” ale vieții triste și nemulțumitoare în nimic, în care vrem doar altceva, de a vedea doar partea goală a paharului care derivă tot din precedenta cauză, de a interpreta lucrurile limitat, din lipsa iertării, din necredință... Cel mai mult cred că din necredință. Nu-l alegi pe El ca Bucurie pentru că nu crezi cu adevărat că El îți poate fi Bucurie, refuzi cu obstinație să-I acorzi această șansă. Refuzi să-L mănânci sau dacă o faci te raportezi tot ca la tonomatul de dorințe: ”uite eu fac ce trebuie, Tu dă-mi ce vreau”. Te împotrivești la Bucurie. Și totuși, deși am explicații și deși pe toate le-am trăit și eu, totuși acum nu pot să înțeleg cum totuși poți să alegi atât de sigur și încrâncenat să crezi povestea ta de durere, când ai așa o Alternativă Vie, când ai Adevărul și Viața?

Vă mulțumesc....
Cu un drag care îmi vindecă orbirea,
Andreea