Abia acum încep să cred și cu inima, nu numai cu mintea, că doar la Dumnezeu există vindecare și că nimeni altcineva nu poate vindeca rănile sau semnele rănilor pe care încă le port cu mine și care mă dor, care uneori dor atât de mult încât întreaga mea ființă o ia razna într-un zbucium de nedescris.
 
De fapt, eu sunt singurul meu dușman. Pentru că REFUZ BUCURIA. Cu cât m-am adâncit în tristețe pătimașă, cu atât m-am adâncit și în căderi. Cu cât m-am adâncit în căderi, cu atât m-am adâncit și în tristețe. Și acum mintea mea proastă și inima mea lașă îmi spun că nu mai merit NICIODATĂ să fiu fericită, că trebuie să fiu tristă, că nu mai am dreptul să mă bucur. Și cum am o perioadă mai liniștită, în care îmi văd de școală, de rugăciune, de citit, slujbe și toate merg bine... brusc, se declanșează o neliniște cumplită în mine și ajung să păcătuiesc în diverse moduri numai pentru a mă simți apoi ,,josnic”. Acum, când sunt lucidă, realizez: Doamne, câtă AMĂGIRE! EU SUNT CEA CARE MĂ RĂNESC!
 
Am observat că atunci când sunt bucuroasă sau cel puțin împăcată cu toată lumea și cu mine însămi, cu nădejde în suflet, pe toate le fac mai ușor. În zilele sau perioadele când mă biruie deprimarea, nu mai sunt bună de nimic. Abia mă pot mișca de colo-colo, abia mai pot scoate un cuvânt; nu-mi vine decât să stau în pat și să privesc cu ochii în gol ore-n șir. Sau să ascult muzică și să plâng. Corpul mi-l simt istovit, îl percep ca pe o povară.
”Bucurați-vă pururea!” - cea mai grea poruncă pentru mine...
E o dependență pătimașă aici și o mare lașitate. E mult mai simplu să renunți imediat, să te dai bătut și să te resemnezi sau să te victimizezi, e mult mai simplu să te consideri înfrânt și rănit chiar dinainte de a lupta. Nu mai vreau să fac asta...
 
Aș avea o întrebare: cum trebuie să mă raportez la discuțiile în contradictoriu care apar în mod inevitabil între prieteni? Nu mă refer la discuții legate de credință sau dogme, ci mai degrabă de preferințe în materie de ceva anume sau lucruri neutre, care țin de fiecare om în parte. Sunt unele persoane destul de posesive, cu o înclinație de a domina - și mi-e tare greu să le fac față. Tatăl meu m-a sfătuit să evit pur și simplu aceste discuții. Iar când au loc, să nu încerc niciodată să impun celuilalt părerea mea, dar să am pretenția să-mi fie respectată libertatea și individualitatea. 
Și eu tind către a crede că fiecare din noi suntem diferiți și, când nu e vorba de credință, erezie ș.a.m.d., trebuie să ne acceptăm așa cum suntem și nimeni să nu încerce să impună celuilalt stilul său de viață sau ceea ce îi place lui. Să ne iubim, să ne acceptăm și să ne respectăm așa cum suntem.
Ar fi bine dacă în momentele acelea i-aș binecuvânta pe cei cu care vorbesc? Sau măcar să încerc, fiindcă de obicei mă tulbur mult, din păcate, și nu mai pot gândi nimic. 
 
E momentul să accept o dată pentru totdeauna că Dumnezeu mă vrea bucuroasă? Dacă aș avea smerenie, nu aș mai tot încerca să mă ”autoflagelez” sufletește cu reproșuri, sentimente de vinovăție, ci aș alerga la pocăință. Bucuria pocăinței și a lacrimilor. 
C L