Maica mea dragă, 
Ieri am lucrat pe ceea ce ați spus la conferință despre jertfirea unei dorințe.
Când am auzit atunci seara, mi s-a părut tare interesant, dar... cumva... așa, și un sâmbure de revoltă: chiar așa?!? să-mi jertfesc frumusețe de dorință?... și nu m-am mai gândit la asta. 
Ieri am ascultat din nou și am zis că, de fapt, am ajuns să nu mai știu cine sunt de atâtea dorințe, că ele mă despart nu doar de Doamne, ci și de mine și de cei din jur... Așa că am hotărât să încep să-mi pun frumușel dorințele în fața Domnului, să I le jertfesc așa, una câte una.
Maică, și dimineață mă trezesc și uau! Percepția mea, când auzeam cuvântul ”jertfă” era de ceva ”negativ”. Adică eu trebuie să tai de la mine, să tai din mine. Dar, problema e că mă identific cu dorința și de aceea e ca și cum aș rupe-o din mine. Dar dacă eu nu mai sunt dorința, în momentul în care i-o dau Domnului, jerfa nu mai e lipsire, ci împărtășire. Îl iau părtaș la dorința mea și e și El în ea și centrarea mea nu mai e pe dorință, ci pe El și se întâmplă acolo ceva, ce am simțit azi, dar n-am scris atunci și nu mai știu să povestesc despre.
DA, mă centrez prea mult pe mine, pe ce simt, pe ce nu simt, pe ce fac, pe ce gândesc... asta mă fragmentează, mă descentrează, mă face asemenea unui copil în fața unui puzzle alcătuit din piese diferite ca mărime, formă, culoare, asperitate, unele piese mai ascuțite, unele mai mătăsoase, care se uită și pipăie și pe aia, și pe aia și nu știe pe ce să se oprească și pierde bucuria ansamblului, a întregului. Ieri am fost în pace și-I ziceam lui Doamne, vezi? asta vreau! Să nu mă mai agit pentru fiecare adiere de vânt. 
Acum îmi jertfesc dorința de a ști ce o să fie. Dorința care mă pune pe pilotul ăsta automat care este acel ”de obicei...” Și Doamne vine și pune minunea, noul, același știut, dar proaspăt, primenit, trecut prin filtrul Lui. Cu bucurie și cu pace.
Sărut mâna
Cr