Aveam nevoie să conștientizez și să integrez tot ce am trăit în viața mea fără Doamne, nu că nu aș mai face lucrul ăsta, dar...
Nici măcar nu scriu tot, nu apuc, pe cât sau câte înțeleg sau am început să înțeleg. Parcă viața părinților mei e în mine, așa ca o moștenire a reacțiilor, a modului de a mă raporta la problemele vieții, negativist și nemulțumitor. Nu mai vorbesc de abuz, stă acolo într-un colțișor și își arată colții mai ales când soțul greșește cu ceva. Trăiesc și minuni când aceste stări dispar ai apar stări de recunoștință în care dau slavă lui Dumnezeu, dar și niște căderi (!!!). Trebuie să scriu acele scrisori. Nu îmi rămâne timp - copii mici și treburile casei etc. Dar cel puțin nu am de gând să renunț.
Am simțit pronia Lui, cum m-a ghidat sau încercat să mă ghideze căci nu a forțat nimic, nicio alegere din viața mea. Cunoscându-mă pe mine, i-am cunoscut pe ceilalți, sau invers. Vrând să mă cunosc pe mine i-am cunoscut pe ceilalți în mine.
Psihologia îmi pare că explică cum funcționează mintea în mecanismele ei ale omului căzut pentru supraviețuire chiar și într-un confortabil neconfortabil.
Oricum, seminarul într-adevăr îl găsesc unul duhovnicesc, o cateheză practică.
Doamne ajută!
Cu drag, I-I