Maica, oare e posibil ca eu, om fiind, să mă pot lipsi de afecțiunea altor oameni?
Calea sigură știu că e să caut mângâiere la Dumnezeu. O caut, o și găsesc dar apoi dispare și mă gândesc dacă nu cumva s-a născut doar din nevoia mea disperată de mângâiere.
Am înșirat împreună cu un prieten revolte și nemulțumiri pe care le avem fiecare și ne-am dat seama că sunt dintr-o lipsă de afecțiune și de atenție.
Mă trezesc câteodată cerșind-o la cineva (foarte rar, poate de aceea e atâta de intens) și cu cât o cerșesc mai cu patos, cu atâta primesc mai nimic.
Cine știe... poate nu știu să cerșesc cum se cuvine.
Și totusi, au fost (și am citit că mai sunt) pustnicii care trăiesc lipsiți de afecțiunea altor oameni (partea comică e că pe ei i-ar copleși o grămadă de oameni cu afecțiunea lor), deci e posbil. Dar cum să fac? Tare aș vrea să se coboare vreunul să-mi spună și mie.
Îmi plac fericirile. Tot spunându-le mi-am dat seama cât e de adevărată „Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia.”.
Așa e, „mă mângâi” plângând, plânsul în sine mă mângâie, dar nu pot să plâng mereu.
Mai e ceva?
CD