Am citit cu mare bucurie sfaturile dumneavoastră despre spovedanie. Un singur lucru nu mi-e foarte clar. De ce spuneți să nu-i povestim duhovnicului necazurile? Adică îmi e clar că nu ăsta e rolul spovedaniei, dar în rest, mă gândesc că dacă duhovnicul e un părinte, păi, cu mama și tata vorbesc și despre necazurile mele. Încerc să înțeleg mai mult teoretic, pentru că la spovedanie nu-mi spun necazurile (nu că aș avea prea multe, slavă Domnului!) Spuneți că e chiar o crimă, ca și atunci când îi spui copilului necazurile. Nu am copii, dar încerc să înțeleg, probabil că nu trebuie să-l mai încarc și eu cu ale mele când el încearcă să crească, să se dezvolte, e ca și cum ai pune pe un copac tânăr greutăți care să-i strâmbe ramurile. Dar cu duhovnicul? Nu poate el să dea sfat bun și într-un necaz? Îmi amintesc că părintelui Arsenie i-a spus odată un om, „Părinte, sunt tare amărât.” și a primit răspunsul, „Fugi de-aici. Cum să fii amărât când Hristos a înviat?”. Deci mă gândesc că acela și-a spus necazul și părintele i-a spus un lucru de folos. Nu știu, întreb.
Paul