Sărut mâna!
Nu prea am curaj, dar încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră ca să vă spun povestea vieţii mele.
Am fost căsătorită de tânără de la 19 ani cu un bărbat care la început părea să fie pâinea lui Dumnezeu, dar care la scurt timp s-a schimbat: nu comunica cu mine, doar cu părinţii lui, iar faptul că părinţii îi aprobau comportamentul a făcut ca totul între noi să devină o permanentă stare de tensiune şi într-un final ne-am despărţit, eu plecând la părinţii mei, iar el rămânând mai departe în casa în care am locuit împreună. Am plecat eu, dar nu am plecat singură, ci împreună cu un băieţel de o lună şi jumătate. Am încercat să mă împac, dar el nu a mai vrut, m-a respins la fel cum făcea în ultimul timp când eram împreună.
După patru ani el a introdus acţiune de divorţ şi s-a recăsătorit cu altcineva, iar în acelaşi an m-am recăsătorit şi eu. Avea băiatul nostru patru ani. În tot acest timp tatăl lui nu l-a văzut decât de două ori. După ce m-am recăsătorit la început a fost mai greu, soţul mai bea şi mai erau scandaluri în casă între noi doi, dar niciodată din cauza băiatului.
Au trecut anii şi am mai făcut trei fetiţe cu actualul soţ, care de mult timp nu mai bea; este gospodar, are grijă de toţi patru copii. Băiatul este în clasa a XI a la liceu, învaţă bine. În toţi aceşti 13 ani de când sunt recăsătorită a fost şi bine a fost şi greu, dar niciodată soţul meu nu mi-a reproşat că am avut un copil din prima căsătorie.
În toţi aceşti ani tatăl natural al copilului nu l-a vizitat niciodată, ba mai mult copilul care acum este adolescent nu-şi cunoaşte tatăl natural, deşi locuim în aceeaşi comună. Tatălui actual îi spune tată şi îl consideră ca atare, dar anul trecut m-a întrebat cum arată celălalt, iar eu am rămas blocată şi am răspuns cam superficial. I-am zis că tată e cel ce te creşte nu cel ce te concepe şi nu se mai interesează de tine niciodată. El m-a aprobat şi de atunci nu a mai deschis subiectul şi nici eu din dorinţa de a nu-l răni, dar stau şi mă gândesc ce fel de om e cel care ştie că are un băiat de 17 ani pe care nu l-a mai văzut de la vârsta de trei ani, şi atunci întâmplător, şi să nu îi pese... El are o fetiţă cu actuala soţie...
Deşi trăiesc bine, mă înţeleg cu soţul meu, am casă, am serviciu, nu duc lipsă de nimic, slavă lui DUMNEZEU pentru bunătatea revărsată asupra noastră, tot mă macină gândul că de ce nu vrea să dea nici un semn de viaţă acestui copil, ba mai nou după atâţia ani în care nu l-am văzut nici eu de prea multe ori acum îl văd aproape zilnic, din cauza serviciului, şi fac tot posibilul ca să îi ies înainte şi să mă vadă ca să regrete ceea ce a făcut cu aproape 19 ani în urmă...
Am suferit foarte mult atunci chiar mă gândeam la sinucidere, dar băieţelul a fost motivul meu de a trăi...
Mă macină dorinţa de răzbunare asupra acestui om, asupra nepăsării crunte şi doar frica de pedeapsa bunului Dumnezeu, mă face să nu-l blestem în fiecare zi...
Dacă aveţi răbdarea să citiţi ce am scris şi dacă vreţi să-mi daţi un sfat m-aş bucura.
Cu mult respect, D.