Măicuţă,
Am început şi eu seminarul iertării. Am crezut mult timp că nu am nevoie de el, că nu am nimic şi pe nimeni de iertat. Astăzi am început prima sesiune… of, şi ce am descoperit m-a şocat. Am început să fac prima temă şi îmi venea să plâng. Am văzut cu ochii minţii un baraj de apă foarte înalt şi eu stăteam la poalele lui. În jurul meu, pe jos, abia mijise iarba printre pietre. Barajul e înalt şi după el o apă mare, neagră, învolburată şi plină de gunoaie. Zidul e gros, ciment puternic... cu greu l-am construit... da, eu l-am construit, că e barajul meu, acolo după el e durerea mea. Ştiţi ce îmi cere seminarul? Să iau un ciocan şi să încep să sparg piatră cu piatră... păi şi ce-o să se aleagă de mine??? O să se reverse asupra mea însutit, tot ce-am ascuns, ce-am refuzat să iert. Nu am curaj, măicuţă, să sparg zidul ăla! Mă doare capul tare şi strâng din dinţi, căci uraganul durerii bate la poarta sufletului meu şi nu vreau să-i mai dau drumul înăuntru. N'am curaj... n'am curaj...

D.V.