Măicuță, Gândidu-mă la suferințele diverse, unele mai mici, mai sâcâitoare și mai dese, semănând cu durerile de măsele, altele mai mari, intense, dar rare, mi-a venit în minte dacă nu cumva suferința însăși nu este acel combustibil care arde rănile patimilor (desigur în măsura în care avem această perspectivă), așa încet, încet, pentru că la sfârșit, când vom trece prin focul cel dumnezeiesc să nu mai ardem. Mă gândeam că prin suferința acceptată se cauterizează aceste răni și astfel durerea e leac al sufletului.
Vreau să cred nestrămutat: că Dumnezeu nu îngăduie să ni se întâmple nimic care să nu fie spre binele nostru, dacă știm cum să-l primim, și vom ști asta dacă Îl întrebăm pe El. Orice necaz poate deci constitui un potențial „capital” în drumul spre mântuire. Iar durerea prin care trecem e dozată de bunătatea și iubirea dumnezeiască, pe potriva măsurii noastre și acest fapt e foarte încurajator pentru noi, mai ales în acele momente când „simți că nu mai poți”. Și mult m-a ajutat gândul acesta când am avut momente de clătinare în care gândeam că într-un mediu mai duhovnicesc creșterea mea duhovnicească ar fi fost alta... Dar apoi venea gândul acesta că oare Domnul nu știe unde sunt? Apoi mi-am amintit de sfinții închisorilor comuniste: ei ce mediu duhovnicesc au avut? Așadar, îmi spun, ar trebui să mă opresc și să-I semnez un credit în alb Domnului și creditul să fie viața mea, căci dacă va considera, în marea Lui înțelepciune că în acest loc mântuirea mea e îngreunată de circumstanțe va schimba și locul și oamenii cum va ști.
Așadar, Măicuță, pot eu să cred că unde sunt acum e locul cel mai bun pentru mântuirea mea?
Pot eu să dau acest credit în alb, sau nu e bine pusă problema, nu știu, sunt un pic confuză?
Ar trebui să caut altceva, cumva?

Vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință:
 I M