Binecuvântați Măicuță! Vă scriu ce-am mai făcut, trăit în ultima vreme. Am încercat să primesc totul ca dar și să mulțumesc Domnului pentru fiecare zi, pentru fiecare eveniment etc. și am încercat să primesc toate și ca pe o provocare, ca pe un bun prilej de analiză a mea. Astfel că au fost momente în care m-am simțit rănită, nedreptățită și prima reacție a fost de revoltă, de împotrivire, consideram că am câteva puncte forte și tocmai în alea să fiu criticată... După aia am început să mă rog, să binecuvântez și să mă gândesc că și eu am făcut la fel altora și că nimic nu se întâmplă fără ca Dumnezeu să îngăduie. Și am constatat că din mândrie simt durere și că eul pe care l-am simțit cândva atât de viclean în spate e cel ce plânge și cu mintea doar, am putut să mă bucur de asta; mă simțeam încă rănită. Și am mai recunoscut și cam 70% adevăr în cuvintele care m-au rănit. Și, după vreo două zile în care m-am rugat și am încercat să gândesc așa, am simțit bucurie și chiar recunoștință față de persoanele implicate care mi-au făcut un mare bine. Și am mai constatat nedreptatea și îngustimea în care mă aflu când judec pe cineva, catalogându-l și reducându-l la ceva finit și reducându-mă și pe mine la calitațile reale sau închipuite, care oricum nu sunt de la mine, pe toate le-am primit. Ori, omul e mult mai mult decât atât. În concluzie, tot ce mă doare vorbește de ceva care e bolnav în mine și pentru care trebuie să cer vindecare. Așa că tot ce vine e binecuvântare de la Doamne. Cred că încep să înțeleg asta.

Nu mai știu ce e autentic și ce nu în mine. Îmi dau seama că cele mai multe din faptele, atitudinile mele, bune sau rele, își au rădăcina în iubirea de sine. Mi se pare că m-am schimbat în bine, însă mă simt din ce în ce mai bolnavă. Mă rog Domnului să vindece tot ce-i fals, bolnav și ipocrit în mine.

Am trecut printr-o experiență în prima săptămână a postului care m-a marcat. Încercam să fiu într-un moment de tăcere și cred că Domnul mi-a arătat adevărata realitate. Am simțit în mine întuneric, urât, o stare cumplită de sărăcie, pustiu, cred că ăsta e cuvântul. Și în același timp eram în uimire, în revoltă - parcă nu mă așteptam la asta. Declarativ am spus de multe ori că nimic nu sunt fără Domnul, că nimic nu am, dar de fapt nu credeam așa. Am realizat că aș putea construi imperii în numele lui Dumnezeu, să jertfesc tot pentru cele mai nobile valori și la sfârșit să aud de la Domnul, după dreptate: „Nu te cunosc!”. Și m-a cuprins deznădejdea și nu mai suportam starea aia și îmi dădeam seama că eu nu pot trece de deșertul ăsta care pare să n-aibă sfârșit, mă aflam în maximum de asceză pe care eu o pot face; mai mult nu cred că pot. Aș fi vrut să mă rog, să mă rog cu disperare, dar în mine era doar necredința, cumplită necredința. A durat câteva zile, în care m-am rugat doar cu buzele, dorindu-mi să cred, să mai simt bucuria și certitudinea Lui care nu știu de ce mi se păreau atât de departe. Treptat sufletul meu s-a liniștit și am simțit mângâierea Maicii Domnului când cugetam cât de profund a înțeles toate și cât de grăitoare sunt tăcerea și smerenia ei. Și inima mi s-a umplut de căldură, bucurie și nădejde  și în sfârșit mi-au curs lacrimile. Încă sunt confuză....
   Nu știu ce ar fi trebuit să fac în situația asta. Știu doar că am lăsat cârma și mă bucur enorm pentru că Domnul mi-a arătat că sunt nimic fără El.  Încerc să nu primesc gândurile care îmi spun că sunt bine, că am progresat.

 În duminica dinaintea postului mă gândeam că o zi de post în care să nu flămânzești e o zi de post ratată. Citisem undeva asta. Și m-a apucat o foame care m-a ținut toată ziua, zi în care am mâncat de toate și nu putin, însă nu m-am săturat. M-am oprit din mâncat pentru că mi-am dat seama că foamea pe care o simt nu trece așa.  Și am stat în foamea aia și m-am rugat și mi-am dat seama că mi-e frică să nu mor de foame. Corpul meu asta simțea, că moare, pentru că îmi era greu să vorbesc și să merg din cauza slăbiciunii. M-am și uimit de ce poate declanșa un simplu gând.
Mă simt ca un om sfârșit, în mine e durere și mângâiere în același timp. Totusi, n-am de gând să renunț să bat, nădăjduind că Domnul îmi va deschide, pentru că la El iubirea e mai mare ca dreptatea.

Vă îmbrățisez cu dragoste și recunoștință și vă doresc în continuare post binecuvântat!
E M