Sărut mâna, măicuţă!
În primul rând Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ajutaţi tinerii care au atâtea frământări. Apoi, pentru mine a fost o binecuvântare să fiu la adunarea tinerilor de la Polovragi. Am şi eu o nedumerire. Aţi spus că noi facem o proiecţie în cel pe care îl iubim. De ce nu pot iubi, măicuţă? Am o prietenă care mă iubeşte, dar eu de ce nu pot răspunde iubirii? Am o inimă de piatră şi nu simt iubirea. La început, în prima lună a fost bine, dar apoi, trei luni au fost chinuitoare. De multe ori voiam să ne despărţim, dar nu simţeam asta. E adevărat că simţeam o împotrivire, ceva mă oprea, mă gândeam dacă e oare voia lui Dumnezeu să fiu cu ea. Sunt atât de frământat, măicuţă, de acest lucru, că nu îmi mai găsesc liniştea. Mă macină şi simt că intru în depresie. Vreau să fie bine, dar nu ştiu ce să fac. Înseamnă mult pentru mine, dar nu mă înţelege în privinţa frământărilor. Vreau doar să duc o viaţă căutându-L pe Hristos. Acum sunt cu mintea împrăştiată, nu ştiu ce să fac, greşesc, am gândirea întunecată. Am intrat şi la Teologie, dar nu ştiu dacă voi putea face asta. Acum sunt slab, nu pot lua nici o decizie.

Ce să fac, măicuţă, ce să fac?

Uneori sunt aşa deznădăjduit. Mi-e frică uneori să nu îmi pierd minţile. Nu îmi face bine faptul că mă consum, că nu îmi pot iubi, aşa cum vrea, prietena?

Oare nu suntem unul pentru celalalt? Am multe întrebări?

Răspunsuri mai puţine. Vreau să fie bine...

D. A.