Doamne ajută!
Dragă măicuţă,

Vă scriu să vă mulţumesc pentru că mi-aţi răspuns la mesajul pe care vi l-am scris acum câteva luni. Eu sunt "Ionuţ cel plecat din România pentru a căuta comori"... şi am primit cu bucurie şi cu "sufletul dând în clocot" răspunsul dumneavoastră. Dumnezeu ne dă comori mari în fiecare zi, dar vrășmașul ne întunecă gândurile şi ne aruncă rugină peste comori, rugină pe care noi trebuie să o şlefuim prin rugăciune şi să-i dăruim jertfa noastră Domnului:"duhul umilit şi inima înfrântă" şi iubitoare, pe cât reuşim în neputinţa noastră de a iubi..."În tot locul stăpânirii Lui măreşte suflete al meu pe Domnul". Aşa m-aţi învăţat să cer ajutor Domnului. V-am ascultat şi am primit multă înţelegere şi bucurie în suflet. Uneori trec pe lângă un necunoscut, de exemplu, un motociclist de ăsta american, tot tatuat, foarte fioros la vedere. Şi mă întreb cum pot să iubesc eu un asemenea om. Aşa cum Iisus ne cere... nu are nimic din ce eu aş putea iubi. Dar oare cum îl iubeşte Dumnezeu, oare Dumnezeu cum îl vede? Şi în nici un caz cum eu îl văd... dar cum? Ce să iubească Dumnezeu la motociclistul ăsta tatuat? Şi îmi vine un gând... Dumnezeu iubeşte sufletul lui curat pe care i l-a dat la naştere, nevinovăţia pruncului. Iar eu când mă uit acum la un om pe care simt că nu pot să-l iubesc deloc, poate chiar vreau să-l alung de la mine sau să-l urăsc, mi-l imaginez ca suflet curat, mi-l imaginez zâmbind şi gângurind, copil fiind, înainte de a fi apucat de lumea înconjurătoare: societatea cu toţi factorii şi toate cele rele ce ne atacă zi de zi, pe lângă cele bune. Şi nu mai pot să-l urăsc, chiar tatuat fiind, şi fioros când îl priveşti. Nu mă mai sperie, chiar parcă sufletul se înmoaie un pic. Mai, mai că l-aş putea iubi şi pe motociclistul acesta care tocmai mi-a aruncat o privire rece. Şi dacă nu pot să-l iubesc, nu-l iubesc nu pentru că sufletul lui nu ar merita, ci pentru că al meu e neputincios şi prea împietrit... De asta eu cred că uneori ochii noştri trebuie să privească prin gemuleţul inimii şi nu direct cu ochi stricători...

Da, într-adevăr, măicuţă, că plecarea din România nu m-a făcut un om rău... şi nici dacă aş fi rămas, aceasta nu m-ar fi transformat într-un sfânt. Ba mai mult, depărtarea şi singurătatea m-au apropiat de Dumnezeu mai tare ca niciodată. Mi-a dat Dumnezeu un dar: Biserica! Asta am găsit eu în America, acest dar de care acasă nu m-am bucurat! Iată cum lucrează Dumnezeu!

Şi cum vrăşmaşul ne întunecă mintea, mie nu îmi prea place să mă gândesc la vrăşmaş... în ultimul timp îmi place să mă gândesc la Dumnezeu, la Iisus, la Sfânta Fecioara Maria. Şi aş vrea să nu mă gândesc, ci să învăţ să simt, să învăţ să trăiesc cu Dumnezeu, să învăţ să iubesc...

Mulţumesc, măicuţă încă o dată, pentru că mi-aţi înţeles "sfâşierea". Să ne ajute Domnul să luptăm până la capăt. Fiecare pe drumul lui.

Doamne ajută!

Ionuţ