Dragă maică,

Am două întrebări:

De multe ori mă tulbură, și aș vrea să îmi dați un sfat, legătura dintre gând și împlinirea lui. Această „manifestare” nu are nevoie de Dumnezeu? Cum să o văd mai bine ca să nu mă tulbure? Ca parte din împreună creație, eu și Domnul, eu fac partea mea și Domnul restul? Nu pare să existe știință pentru smerenie, nu e interes!!!
Personal mă tulbură să văd cît de închistată sînt în dependențe de sentimente și condiționări și mă aruncă în deznădejde de multe ori.

Despre rugăciune: am observat că după ce mă rog mai mult, cu Doamne Iisuse, cobor într-o stare proastă, mă fragmentez, văd toate în negru, presupun că sunt atacuri, dar eu le simt la nivel personal ca: nu ești în stare de nimic, începi multe și nu faci nimic, etc.; această nevoie de a face nu îmi dă pace, și nu știu cum să mă descotorosesc, că nu mă lasă să „aud” clar voia Lui și să fac ceea ce El îmi cere. Mă rog: Doamne, știi că vreau să mă las în mâna Ta, dar uite că nu o fac. Așa, cumva... mă simt chinuită și știu că nu e de la El.

Corina