Sărut mâna, măicuță Siluana!
Vă mulțumesc pentru răspunsurile pe care mi le-ați dat. Legat de cel ce mă privea direct, voi face ce și cât pot pentru a-l pune în practică. Celălalt îl voi folosi în lucrul meu cu copiii și voi sfătui, acolo unde se va putea, părinții acestor copilași violenți.
Măicuță, în ultima vreme am citit mult din întrebările fraților de aici de pe site și am ascultat și multe conferințe mai noi ale dumneavoastră. Am observat că printre tinerii între vârstele de 20-40 de ani există un gând care nu le dă pace: care e menirea mea, ce să fac? Și știu clar că de fapt întrebarea e adresată în ideea de a li/ni se spune: fă asta sau asta (căsătorie, monahism).
Știu acest travaliu necruțător, care a ajuns până la obsesie în cazul meu. Dar acum am înțeles ceva, măicuță, că de fapt noi fugim de responsabilitatea clipei și a zilei prezente, visând între cele două extreme: ce aș face eu la mănăstire, cât m-aș nevoi, cât m-aș sfinți, sau cât de împlinit aș fi în viața de familie, ce iubire aș dărui și aș primi etc.
Eu cred că, de fapt, Domnul ne-ar ajuta și aici în lume și dincolo în retragerea din lume. Că ne putem nevoi și aici și dincolo, am putea face binele și aici, și dincolo, am putea iubi și aici, și dincolo. Asta doar dacă am accepta prezentul, am accepta locul în care suntem acum, parametrii de viață actuali, gândind doar în termenii celor 24 de ore care se desfăsoară înaintea noastră (din care 8 ore oricum le dormim).
Eu mai cred, acum, că nu ar trebui să ne dorim toți retragerea la mănăstire. Am realizat cât de folos e un om credincios și cu Domnul și aici în lume. Sunt atâtea locuri în care e chiar imperios necesar să fie și un om al lui Hristos (spovedit și împărtășit) în funcții de conducere, în locuri în care formăm oamenii. E chiar o nevoie DISPERATĂ de oameni ai lui Hristos și în lume! E mult rău și urât în lume, maică, dar dumneavoastră știți asta de la oamenii care vin la dumneavoastră să-i ajutați.
Cu toate astea, îi înțeleg pe cei care-s frământați și nu găsesc răspuns. Am fost acolo și puțin încă sunt, dar m-am tot rugat la Domnul să mă liniștească și să mă facă să înțeleg de ce gândesc așa strâmb și-s așa tulburată de la gândurile acestea... Și am înțeles că într-un caz e vorba de egoism, de fugă, de însingurare nefolositoare, iar în celălalt caz e vorba de un prefecționism bolnav, în care aștept „omul perfect”, pe când eu-s atât de imperfectă și încă atât de neputincioasă...
Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine și pentru noi, cu acest site, cu conferințele și cu măicuțele pe care le-ați format spre a duce mai departe acest „curent” în ortodoxia românească, cu care eu rezonez mult.
Sărut-mâna, vă port în rugăciunile mele.
Irina