Măicuța mea dragă,

Mă roade tare de tot o întrebare. Ea apare de obicei noaptea, când toți s-au culcat (și soțul, și copiii) și îmi vin, așa, în minte, neinvitate, frânturi din viață mea "anterioară", din viață mea de dinainte să mă reîntorc la Hristos, la credință, la viața cea adevărată, la Bucurie. Știți, sunt atât de multe, hidoase și chinuitoare păcatele mele din această viață "de dinainte" că mi se face fizic rău de la ele, respirația mi se taie, mi se face frică, rușine, groază de mine, de cât de rău am greșit, dar mai ales de următorul gând: că nu le-am mărturisit înaintea duhovnicului în foarte mare detaliu, în așa fel încât să simt rușinea cum mă copleșește și cum mă aruncă în gol atunci când o mărturisesc. Am spovedit viață mea păcătoasă "în bloc”, din prea-multă rușine, o rușine care mă sufocă și mă împiedică efectiv să intru în detalii. Țin minte că am făcut o așa-zisă spovedanie cu câteva zile înainte de Crăciun, în 2013, înaintea IPS Iosif și că era atât de bun, dar eu plângeam la spovedanie cu atâta amar, că lacrimile mi se amestecau cu cuvintele și simțeam că dacă întrăm mai în detaliu, efectiv aș fi explodat de rușine așa cum explodează o minge sub cauciucul unei mașini. La sfârșitul spovedaniei, care nici nu mai știu cât a durat, eram epuizată, transpirată, șocată de experiența și de amintirile mele. Am încercat să mai aduc vorba despre un păcat sau altul cu duhovnicii care au urmat (nu i-am schimbat voit, ci m-am mutat în mai multe țări), sperând (inconștient) că îmi vor spune că nu am făcut bine și că trebuie să spun totul în detaliu; aș fi vrut (lașa de mine!) să îmi pună ei întrebări, iar eu doar să răspund da... Aș fi vrut ceva, orice, care să mă facă să trec peste viața mea păcătoasă, ceva care să mă lase să mă iert pe mine pentru ce am făcut, căci păcatul rănește atât de mult... În seara aceasta, foindu-mă în așternut, am simțit că mi-e foarte greu, dacă nu imposibil, să mă pot ierta pentru aceste păcate din trecut, dar parcă, și acum, ca și altădată, mi-am zis: „dar, dacă aș mai încerca încă o spovedanie pe subiectul ăsta, încă o spovedanie generală ca să îmi spăl păcatele mai clar și mai detaliat?” (deși să mai merg în acele „locuri” ale păcatului îmi face, și asta, mult rău).

Măicuță, ce spuneți de întrebarea mea? Ce e oare această nevoie periodică de a mai spăla acele păcate - oare e într-adevăr un gând de la Dumnezeu care mă îndeamnă să mă curățesc mai bine decât am făcut-o până acum sau e doar neputința mea de a mă ierta și de a căută soluții? Mai trebuie să vă spun că de câte ori mintea îmi propune varianta respovedirii, simt iar cum mă copleșește rușinea, frica de a trebui să mă reîntorc la acea viață înspăimântătoare ca să o pot povesti duhovnicului și toate acestea îmi provoacă un imens discomfort. Așa că nu sunt convinsă că, dacă aș mai avea ocazia, m-aș spovedi mai bine, căci mă cunosc. Știu că e purificator să simt rușinea în timpul spovedaniei și că, învingând-o, voi dobândi biruință asupra păcatului ; știu și că, dacă asta ar ridica povara acestor frământări infinite, poate că aș reuși să o fac într-un final, oricât ar fi de greu.

Dar aș vrea mult părerea dumneavoastră, poate puteți cerne mai bine, dincolo de cuvintele mele îngrămădite, ce se ascunde în mine... și ce să fac. V-am scris dumneavoastră, căci am simțit adânc în suflet că e bine să o fac (și vreau să vă scriu de multe luni, dar doar acum am găsit curajul).

Vă îmbrățișez cu multă multă iubire,
Iertați-mă!
I.