Sărut mâna!
Vă scriu în momente grele pentru mine, îmi vin în cap de regulă în timpul rugăciunii tot felul de gânduri îngrozitoare, hulitoare, gânduri de cel rău şi de blasfemie, şi tare mai mă doare sufletul că aceste gânduri şi-au găsit loc spre mintea mea. Sincer mă tem ca nu cumva prin aceste gânduri să fac păcatele cele ce nu se iartă (cum scrie în cărţile de credinţă).

Şi tare mă tem şi îmi vine să mă bat singură că am ajuns atât de jos în mocirla păcatelor, şi plâng la Domnul să mă ierte şi să mă ia înapoi şi nu ştiu ce să fac! Cred că îngerul meu m-a părăsit de mult fiindu-i silă de mine care atât Îl necăjesc pe Dumnezeu. Apoi când mă ia frica aştept ivirea zorilor căci dacă va mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet înseamnă că Dumnezeu nu vrea moartea mea ci "să mă întorc la El şi să fiu viu".

Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte şi că nu m-a părăsit, dar în momentele de criză uit toate acestea şi mă gândesc la altceva. Menţionez că am mai avut în trecut astfel de episoade mai lungi de durată şi mai mici de intensitate, de răutatea gândurilor, acum pe măsură ce trece timpul crizele sunt scurte, câteva ore, dar intensitatea răutăţilor a crescut mult. Mi-e teamă să nu sfârşesc nebună, mi-e teamă...!

Ajutaţi-mă precum ştiţi..... !

Şi iertaţi-mă!

O minte rătăcită