Nici nu ştiu: să fiu tristă, să fiu bucuroasă? Tu ce zici?
Aseară, să fi fost nouă şi ceva, nu mai ştiu, cu gândul la Alex (vezi întrebarea De ce îndrumaţi toţi tineri să apuce calea Bisericii? ) mi-am pus, ca niciodată la... pesta, laptopul lângă pat şi m-am întins. Fără gânduri. Ştiam că n-am s-adorm: voiam să termin rândurile pentru Alex. M-am trezit dintr-o dată că mi-e frig şi, într-o fracţiune de secundă am fost, ţuşti, sub plăpumioara plină de iubire. Am mai făcut odată ochi când am întins mâna să sting veioza mică, iar când mi i-am redezlipit era şase: şase dimineaţa, nicidecum şasele de la vreo linie de juma'!
Wow!
Doamne, fii binecuvântat în noaptea ce-a trecut fără să Te deschid şi fără să mă spăl pe dinţi, mi-am zis.
- Profunzime în relaţia cu Tine?... m-am secerat.
Identificasem o problemă: rugăciunea de seară. Cum zice Liana (colega de grup la seminariile organizate de Centrul de Formare şi Consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Craiova): pravila, pravila o sărisem. A zburat! Somnul m-a furat şi-odată cu mine a luat şi pravila. Primul gând: când o să mă întrebe Father despre rugăciune o să-i zic că într-o seară am dat chix. Wow! Ruşine kile. Şi furie la greu. Primul gând defineşte exact ce sunt: aparenţă! "Ce va crede Father despre mine, ce va crede..." din nou tone de ruşine, de mine. Tată, iote-mă! întâi mi-a păsat de artificial: imaginea de sine. Cum să fie chiar imaginea de sine deranjată? Dacă m-ar auzii profii ar fi mândrii de mine: suntem constructe, constructe sociale, indivizi egali, în faţa prostiei; şi a neştiinţei? Unde-i persoana? Ce este păcatul? Unde Te-am ascuns? Tristeţe şi ruşine; ruşine de Tine. Următorul gând s-a oprit la grup: am nevoie de grup (grupul la care fac referinţă mai sus), aş vrea să pot prezenta asta în grup, în grup, în grup... îngână gândul trist. Am întors capul. Ooo, minune! Am întors capul şi... Te-am găsit! Te privesc... era să zic că mă zăresc, în ochii-Ţi mai cu seamă trişti?, cu ochii umezi şi buza lăsată. Te privesc şi mă trezesc stând de vorbă cu şeful grupului: Tată, cine sunt? Un ochi îmi plânge la propriu, celălalt face parcă mişto de mine: râde, ca mai apoi să se trezească cerând să fie oblojit. Tac.
Tată, aceasta sunt!
Sub câte măşti m-ascund? Ajută-mă, Te rog, să mă identific, să pot să mi Te dau. Ajută-mă să mă găsesc, găsindu-Te! Ca şi Dănuţ (vezi întrebarea Ce-aş putea să-I ofer eu Lui când nu am nimic?), stau!, vin în faţa Ta cu mine, cu nimicul: eu! Nu mai vreau să pun în el minciună sau altceva! Tată! Nu mai vreau să pun! Pune Tu, sau nu. Io vreau să fiu. Atât. învaţă-mă să TAC! Te rog! învaţă-mă să fiu. învaţă-mă să nu-mi mai fur singură pălăria, să nu mai astept miracole strigând precum Benigni: "Maria, la chiave" (secvenţă la începutul filmului La vita e bella de Roberto Benigni, 1997).
Şed pe bucata de pernă care mi-a sporit confortul în "laletica" (maşina nouţă a Florentinei) ce m-a transbordat de la Craiova la Bucureşti într-o dimineaţă generoasă de iarnă. Te privesc şi zic: Tată, asta sunt acum! Capul, sprijinit în palma dreaptă, tace. Ochii... se ating. Gălăgia maşinilor din stradă deranjează glezna. îmi ridic privirea; cică tac. îmi caut loc. Vreau să găsesc unul confortabil; aşa cred că pot să fiu doar io cu Tine, nu realizez că suntem în fărâmele de tăcere dintre gânduri împreună. Ori fundu'mi-e prea mare pentru pernă, ori perna e prea mică pentru fund! Dintr-o dată renunţ la a-mi găsi confortul: te privesc! M-apucă mâncărimea, mă lovesc de laptop, subit manşeta bluzei ce-o port se umple de muci, curu'mi, minune, încape sub pernă, Doar dungile, lăsate de elesticul de la şosete, foarte deranjate urlă: "Suntem aici! Şi vrem să fim mângâiate! Pardon, acaparate! Ptiu: scărpinate. Slugă obraznică: netrebnico! Dormi în post?"...
Aleg să tac.
TE VĂD... şi mă descopăr! Wow!
Inima, prezenţă vie,-i blândeţe; corpul, regăsit întreg pe mochetă, alungă confortul incomod de sub el. Perniţa-i acum avion garat pe policioară, lângă Domnul. Tensiunea ce mi-a cuprins mijlocul e cumplită. Durerea se distribuie. Doamne, sunt?! Fii binecuvântat în durerea de mijloc ce mă rupe! Doamne, mă rup! Nu mai pot! Nu ştiu ce să fac. Doamne, sunt fărâme!
Fii binecuvântat în fiecare fir de dor şi de durere ce îmi frânge trupul şi grefează inima!
Las mocheta să-mi deseneze bile, bile, bile: întregi pătrăţele pe faţă. Ochii mi se crapă în albul gri al ceţii obraznice de ianuarie care zace în oraş de zile fără număr, şir infinit: nu mai pleacă! Mă-ntorc. Obrazul drept, sânul stâng, burta, pulpele şi zona premergătoare degetelor de la picioare, coatele, toate presează, strivesc, acaparează plafonul din dedesubt. Se rupe cerul? Sternu-i pumnal între inimă şi pământ. Pieptu-mi plesneşte. Ridic capul. Sânul explodează. Veninul tot se scurge-n braţ. Urlu mut. Durerea a încremenit. Doamne, azi mă rup de tot? Mi-e rău! Crăp? Mă-ntorc. Pe spate mă cuprinde căscatul. Curată ispită de la dracul? (citat extras din conferinţa: Monahism şi mirenism (min. 10), susţinută de Ierom. Rafail Noica, la Alba Iulia). Joc teatru? Revenind pe burtă durerea apasă rău. Tată, cine sunt?
Creierul îmi urlă ca nebunul: "50 de metanii, 50 de metanii". Habar n-am. Stomacul ţipă şi el: "mă presezi!"... şi se-aude din ce în ce mai şters: "văăăăăăăăărrs". E linişte. Maşinile trec. Apa la baie şi ea, de la un etaj la altul. Stomacul respiră. Liniştea e-n tot. Tată, dorm?
- Nu copila mea... se aude blând. Trăieşti.
- Fără Tine, Tată? Ştii, aseară... m-am culcat... fără să mă rog...
- ...
- ...am prins surâsul care se depărtează revenind. Tată, eşti aici.
- Sunt mereu, mereu copila mea.
...mereu, mereuL pleacă rămânând. Nu mai cred nicicum că am nevoie de cheie ca să Te găsesc: clanţa e la mine.
Nici coatele, nici burta, nici pulpele, sternul sau dosul tălpilor nu mai dor, e linişte. Tata plecat... a rămas.
Sesiunea şapte,
Sesiunea şapte... sesiunea mea mă cheamă. De când nu ne-am mai văzut? Spune tu.
Cincizeci de mătănii,
cincizeci de mătănii,
cincizeci de mătănii răsună-n minte vocea agăţată, prinsă cu urechile de cer. Continuă bolborosind: un proiect ratat, portofolii amânate, timp ucis... din vina lor! Se răţoiesc continuu urechile pitite-ntr-un ungher colo'şa, tot în cer.
Din vina lor,
din vina lor.
E vina lor!
Dreptatea voastră prisosească-n tot! geme mintea sub fărâma Duhului Sfânt poposit printre sfinţii pe care-i caută veşnic în fiecare dintre noi! Dreptatea-ţi prisosească Ionescu sau Liană, sau Nae, Mitică, Alex, Gheorghe, Mihaelă sau Vasile: prisosească!
- Nu m-am gândit nici o clipă că vina lor ar putea fi de fapt a mea, Sfântule Duh. Niciodată! Te-am răstingnit tocmai făcând voia mea?
Făcând voia mea, făcând voia mea...
Tu ce zici? Să fiu tristă, să fiu bucuroasă?
Io am ales să fiu, voie; nu a mea: Tată, facă-se a Ta!
Facă-se voia Ta! Complet şi deplin, şi aici, şi oricând şi oriunde şi oricum: facă-se voia Ta! Facă-se voia Ta,
B. de la Bucurie
*Dacă-ar fi să dau un nume acestei bucăţi de gând i-aş spune: între Liană şi Cuvânt.