Sesiunea a şaptea: "E de ajuns ca omul să se întoarcă spre Dumnezeu, cea mai mică mişcare a inimii noastre ajunge, şi iată că Dumnezeu aleargă să mă strângă în braţele Sale, nebun de bucurie... Îşi poate cineva imagina acest lucru? Dumnezeu aleargă în întâmpinarea mea! Iertarea - darul desăvârşit (par-don), fără măsură, pentru că merge până la iertarea vrăjmaşilor, este culmea oricărei iubiri."
Vedeţi? Asta a fost cea mai mare nedumerire a vieţii mele! Niciodată n-am putut pricepe iubirea asta a Lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii! Iar dacă n-am înţeles iubirea Lui, n-am avut cum să înţeleg nici iertarea Lui.

Azi mi-am dat seama! Am luat ca exemplu iubirea noastră "omenească" (femeie-bărbat, părinte-copil, om-animal etc).

Dar cum iubim noi, oamenii? Îmi aduc aminte cum data trecută (în timp ce făceam Seminarul) am citit (printre altele) un articol de-al dumneavoastră, în care spuneţi că noi, oamenii nu iubim, ci doar ni se pare că iubim... Atunci n-am înţeles ce voiaţi de fapt să ne spuneţi, şi m-am supărat atât de tare pe dumneavoastră, încât v-am scris o scrisoare în care (cu o obrăznicie de nedescris) m-am răzvrătit împotriva dumneavoastră. De abia acum am înţeles ce aţi vrut de fapt să spuneţi! De abia acum înţeleg că iubirea noastră (în comparaţie cu iubirea lui Dumnezeu faţă de noi) este de fapt UN NIMIC! Acum am înţeles că Dumnezeu nu e un tiran cum sunt eu!!!! Relaţia mea cu Dumnezeu am perceput-o în felul în care era relaţia mea cu oamenii!

Eu mi-am permis să-i judec şi am îndrăznit să-i aşez în diferite "categorii" şi i-am iubit şi i-am "favorizat" pe fiecare după anumite "merite" şi "condiţii"! De abia acum mi-am dat seama cât am greşit toată viaţa mea! Acum am înţeles cum am iubit eu oamenii până în prezent!

Am reuşit să pricep (în sfârşit) că Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat, mă iartă mereu (orice-aş face, oricum aş fi), şi dacă greşesc mă mustră (e ceva firesc), dar nu mă judecă, nu mă răstigneşte, nu mă scuipă... Şi îndrăznesc eu, nemernica, să fac lucrul acesta???? Cum am putut fi aşa?????

Eu, care eram un om de nimic, le ceream celorlalţi să fie perfecţi, pentru că numai aşa aveau "ce discuta" cu mine!?

Ei, ei, iar m-am trezit la realitate şi, vai, cruntă şi dureroasă poate fi!!!

Rămâne de văzut cum mă voi descurca de-aici încolo şi cum voi reuşi să şi aplic în viaţa mea de zi cu zi ce am descoperit!

E foarte greu, dar în acelaşi timp şi MINUNAT!

DUMNEZEU MĂ IUBEŞTE ŞI MĂ IARTĂ, aşa că voi sta în genunchi toată viaţa în faţa Lui să îmi dea şi mie înţelepciune şi putere să pot iubi şi eu aşa cum îmi cere în poruncă!!!!!

S.