Aş vrea să mărturisesc iubirea mea, şi mă trezesc că am uitat ce era de spus. Ştiţi, am o stare în inimă, aparte, de detaşare şi totuşi de întregire a fiinţei mele, aş putea să mă regăsesc, aş putea să fiu numai eu cu mine şi cu Domnul, şi să-mi hrănesc "urile", să-mi fac dreptate, dar ceva mă ţine, şi renunţ să mai îmi dau dreptate, şi nu mai contează părerea mea, chiar şi cea bună, dacă cel drag sufletului meu nu înţelege încă.
Apoi mă retrag la mine în inimă şi privesc, şi mă rog, şi aştept.

Într-o zi va înţelege, şi ce bucurie mare va fi!!!

Acea zi îmi va aparţine sau nu, îşi va aduce aminte sau poate nici nu va mai conta, ziua aceea o plăzmuiesc în sufletul meu, la fiecare rugăciune...

Numai de nu aş afla că s-a împlinit!

Aş vrea să uit că m-am rugat, să mă mir neîncetat de cel drag mie, să-l văd într-o lumină vie, să nu uit că el era dinainte să-l cunosc eu, să mă pot bucura de căutările lui... ale omului drag!

Şi îmi e greu să aleg, între oamenii dragi, şi îmi e nefiresc de greu să respir în prezenţa lor, mi-e teamă să nu-i rănesc...

Am rănit de atâtea ori cu aşa-zisa mea iubire, şi chiar dacă am ceva să le dau, e pentru că ei primesc... Meritul le aparţine, că sunt cu mine!

E greu să nu observi cum se îmbunează un om în faţa iubirii, cum cel mai rănit suflet, în atacul lui, picură sânge, se jertfeşte! Apoi toată această iubire nu ne aparţine, îşi aparţine!

Problema e cu oamenii... că sunt flămânzi, ca și mine, și vor întâietate, şi nu o vor obţine!

Vor câştiga nişte bătălii într-ale iubirii, de care vor fi repede dezamăgiţi, şi vor renunţa, zicând că iubirea nu există! Că e o glumă proastă, un banc răsuflat! Şi se vor resemna.

De aici intervine împietrirea, şi urmează ani de aşteptare, de încercări... Poate că ăsta e drumul unora dintre noi...

Ar fi bine să nu fim pe acest drum, bătătorit de altfel...

Vă mulţumesc că sunteţi busola noastră.

Cu drag,

A.M.