Da, măicuţă, am realizat că "răul" e în mintea mea. De acolo pleacă totul. Mintea mea e ca o închisoare, mă încorsetează. Iar sufletul, acolo unde sălăşluieşte sămânţa divină, care abia aşteaptă să crească, să rodească, e sufocat. L-am simţit de multe ori, ştiu că e acolo, mi-a arătat ce fericire pot trăi când el e liber să se exprime. E atâta frumuseţe acolo... Acum înţeleg, măicuţă, sensul vorbelor tale: "mintea să coboare în inimă".
Nici nu-mi mai amintesc când şi cum sufletul a pălit în faţa minţii. Sau aşa a fost mereu şi doar din când în când - atunci când primea ceva frumos, iubire, recunoştinţă, preţuire, speranţă - găsea puterea să se exprime liber. Dumnezeu a fost mereu prezent în viaţa mea. De mică mergeam la biserică, la Spovedanie, Împărtăşanie, bunica mea mi-a transmis credinţa, care apoi, în familia mea nu a mai fost aşa puternică. Dar eu am continuat să fiu credincioasă. Să-L simt, să-L rog la nevoie. Dar raportul nu era cel bun: eu ceream ce credeam eu că am nevoie, El voia doar să-L simt, să-L iubesc, să mă las moale în mâna Lui...

Nu ştiu ce să fac în perioada asta, simt nevoia să plec undeva departe, eu cu El, cu Biblia şi cu ceva de scris. Să văd locuri frumoase, să cunosc oameni frumoşi, să mă încarc de viaţa pe care greu o mai regăsesc în mine... Să-L rog fierbinte să mă ierte, să-mi arate cum să trăiesc de acum încolo. Să-mi lumineze gândul, vorba, fapta, să nu mai greşesc faţă de copilul meu, faţă de cei apropiaţi, mai mult decât am făcut-o până acum... Doamne, sunt păcătoasă, nevrednică, unde-mi pot găsi locul?

Şi azi dimineaţă, venindu-mi toate astea în gând, mi-am amintit din nou povaţa ta, pentru care din nou îţi mulţumesc fierbinte, şi am aşternut pe hârtie următoarele:

"Doamne, fii binecuvântat în tot ceea ce trăiesc acum, în suferinţa pe care o simt şi pe care, fără să vreau, o transmit celor din jur. Doamne, ştiu că dai fiecăruia după putinţă, dar eu simt că sunt la capătul puterilor. Intră, Doamne, acolo, în mintea mea, fă ce crezi Tu că e mai bine pentru liniştea, bucuria, fericirea mea. Nu vreau să fiu o povară pentru cei din jurul meu, vreau să împart cu ei fericire, bucurie, entuziasm. Nu mai vreau să vadă copilul meu lacrimi de tristeţe, de suferinţă, pe care nu le înţelege, ci să vadă lacrimi de bucurie. Vreau ca sufletul meu să vibreze, să iubească, să se exprime liber, să se bucure de toate minunile pe care ni le-ai dăruit, de toată Voia Ta." Amin!

Cu adâncă plecăciune şi profundă recunoştinţă,

M.