Ştiţi ce am descoperit?
Deşi ştiam ca teorie că fiecare om e o minune, şi una unică, nu prea simţeam asta. Ei, de curând am început să simt asta. Asta datorită unei fete, care m-a luminat fără să vrea în discuţiile pe Messenger.

Şi acum chiar când încep să mă înfurii, şi gândesc că şi acea persoană e o minune, parcă îmi revine zâmbetul pe buze şi mă bucură că e o Minune!

Simt aşa ceva în mine şi din nou am eu problema cu concretizatul. În loc să gândesc la proiectele pentru şcoală, eu gândesc la ideal şi la minunile Domnului, care, din nefericire, nu îmi vor face mie proiectele...

Şi colega mea - cu care am avut azi un conflict urât de tot şi cred că mai urmează o rafală - depinde mult şi de mine, cum reacţionez la replicile ei, e şi ea o minune! Şi o să o binecuvântez mai mult.

Cred că atunci când binecuvântezi, se duce din revoltă, adică asta da, dar şi persoana binecuvântată simte, ceva mai puţină furie din partea mea, eu cel supărat.

De multe ori am simţit că singura metodă şi de apărare şi de a face faţă momentului e binecuvântarea. Şi uitaţi că se simte. Binecuvântez când mă simt în nesiguranţă şi mă apucă frica.

Când binecuvântezi, se duce şi din furie, dar nu mai e sentimentul, starea aia de încordare nu numai sufletească, ci şi trupească...

Nu ştiu, Maică, da' vorbeşte mult şi trupul, prin gesturi, poziţie, încordare, relaxare.

Offffff, să văd ce fac... o voi binecuvânta mult, că şi eu sunt furioasă mult. Iub, Maică, pentru că mă învăţaţi viaţa! :)

Iub