Am atâta nevoia acum să ştiu cine sunt eu cu adevărat, ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

Printer-friendly versionSend by email

Măicuţă,
După ce am conştientizat, am acceptat şi binecuvântat "jugul" pe care-l duceam şi am renunţat să mai acuz, să critic sau să-i judec pe cei din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla mie, după ce mi-am dat seama că nu mai am supărări, neiertări, îi privesc pe toţi cu bunăvoinţă şi am învăţat să nu mă mai las pradă abuzului emoţional, o nouă sete m-a cuprins....

Să merg mai departe...

Calea e lungă şi frumoasă. Dumnezeu s-a îndurat de mine, atunci când am înţeles, acceptat şi binecuvântat să mă lase pe ea.

Eu ştiu acum că Dumnezeu e cu mine, îmi vorbeşte şi mai are multe să mă înveţe. Dar de multe ori eu nu-L las.

Pentru că mă trezesc prizoniera minţii, care nu tace şi nu-mi dă astfel posibilitatea să-mi ascult Sinele, acolo unde este o fărâmă de Dumnezeu care încearcă să-mi şoptească cine sunt eu cu adevărat, după ce dau la o parte masca pe care am purtat-o atâţia ani.

Şi aş vrea să mă abandonez, să am răbdare, dar ceva din interiorul meu mă arde să merg eu în întâmpinare cumva, nu să stau să aştept.

Simt tot mai mult că am nevoie de întâlnirea cu nişte oameni care să-mi transmită mesaje divine care altfel nu au cum să ajungă la mine. Şi aş vrea să ştiu unde să-i găsesc, să-mi astâmpăr setea de autocunoaştere.... Am atâta nevoia acum să ştiu cine sunt eu cu adevărat, ce aşteaptă Dumnezeu de la mine ?

Această sete mă împinge să caut... Şi este o sete aşa de puternică, că toate celelalte probleme care până mai ieri mă consumau, mă enervau, devin minuscule, neînsemnate. Totul e mult mai uşor în jur, pot trece peste toate cu mai multă uşurinţă, dar de setea asta nu pot, nu ştiu cum să scap...

Şi, dacă-mi permiţi, îți voi povesti ce am păţit la sfârşitul acesta de săptămână. Am găsit un work-shop organizat la Bran, de un francez care locuieşte in India-Pune, de 10 ani şi care organizează acum în toată lumea seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile în care urmezi un regim strict. Am înţeles că este regimul practicat în mănăstirile Zen. Deci se mănâncă de post, nu se bea cafea, nu se vorbeşte deloc, nu se citesc ziare, nu se urmăreşte TV, nu te uiţi în oglindă. Se urmărea să obţii tăcerea minţii pentru a găsi în tine răspunsul la întrebare. Tot ceea ce ai de făcut este să priveşti în tine, să simţi şi să-ţi exprimi apoi ceea ce ai simţit şi să răspunzi, în cadrul unor sesiuni speciale de vorbire întrebării :"Cine este înăuntru - Who is in?". Să răspunzi unui om din faţa ta, unul dintre participanţi, pe parcursul a cinci minute, după care îi mulţumeşti că te-a ascultat, şi-l asculţi pe el încercând să se desluşească.

Eu am rezistat în acest program o zi. Am profitat să spun mereu rugăciuni scurte, rugându-L mereu pe Dumnezeu să mă protejeze şi să mă ghideze în ceea ce fac.

Dar au apărut discuţii în grup, nu s-a mai respectat disciplina impusă de Rakendra (acesta este numele lui), unii au devenit nemulţumiţi de metoda prea strictă etc. Eu am decis să plec, pentru că brusc nu am mai avut încredere că metoda poate să-mi reveleze mie adevărul despre mine în condiţiile în care acolo deja erau discuţii şi tensiuni, am avut îndoieli şi am realizat că fără încredere nimic nu se poate întâmpla. Deşi m-am dus hotărâtă să stau fie ce-o fi, am ales fuga. Eu mă aşteptam să stăm de vorbă, să fie ceva blând şi cald şi când am dat de răceala şi severitatea lectorului care ne lăsa pe noi prizonierii propriei minţi şi a propriilor trăiri, am ales să plec.....

Dar ce am învăţat eu? Mi-am dat seama ce slabă sunt, m-am simţit foarte vulnerabilă, am privit în mine şi am văzut acolo sufletul meu frumos care vrea să iasă la lumină. Nu am găsit nimic rău, ci doar îndoieli, slăbiciune, vulnerabilitate, lipsă de curaj. Şi că nu reuşesc să exprim în exterior ceea ce simt, sunt influenţată de părerile celor din jur care mă pot rapid deturna de la ceea ce aş vrea să fac. Pentru că una din fetele din grup a intrat în polemică cu lectorul şi i-a spus că nu face decât să profite de slăbiciunea şi respectul de sine scăzut al celor de acolo, pe care cineva, cândva i-a rănit, fie în copilărie, fie în căsnicie, şi că ar fi nevoie de mai multă înţelegere, compasiune pentru aceste suflete, nu de o disciplină de cazarmă. Eu am admirat-o pentru cât de clar şi ferm îşi spunea părerea, eu nu aş fi avut curaj...

Şi am aflat ce bine e să priveşti în tine, că vreau să fac asta dar am ajuns într-un punct în care nu mă descurc singură, am nevoie de ajutor şi nu ştiu unde să-l caut.

Şi setea asta mă mistuie, dar într-un mod plăcut .....

M-am gândit să-ţi împărtăşesc această experienţă şi setea care mă mistuie, în speranţa că-mi poţi da un sfat.

Şi nu mă feresc să recunosc că sunt momente în care parcă nimic nu mă mai interesează (fac faţă cu greu responsabilităţilor casnice, dar Slavă Domnului încă mă descurc) decât răspunsul la această întrebare... Şi simt că pierd multă energie în felul ăsta....

1. De ce apare măicuţă setea asta, e normală ? Să o urmez sau nu ? Şi azi mă întreb : oare am făcut bine că am plecat sau am găsit doar un pretext pentru a fugi, am căzut pradă jocului minţii care se temea să nu piardă cumva în această luptă cu sufletul care se zbate să iasă la lumină? Nu ştiu....

2. Şi, de ce, măicuţă, sunt oameni care caută, scormonesc, îşi pun întrebări şi aşteaptă răspunsuri ( astea nu-s oare tot jocuri ale minţii?) în timp ce alţii trăiesc simplu, le iau pe toate după cum vin şi nu-şi pun atâtea întrebări ? De ce unii ne complicăm viaţa şi alţii trăiesc aşa simplu ? Şi totuşi eu nu mă pot abţine să nu trăiesc aşa, punând întrebarea şi aşteptând răspunsul ...

"Doamne, fii Binecuvântat în ceea ce am trăit în aceste zile, în slăbiciunea, vulnerabilitatea, nehotărârea, lipsa de curaj, îndoielile pe care le-am descoperit în mine, în frumuseţea şi libertatea pe care le-am descoperit ca fiind acolo, în mine. Numai Tu, Doamne, mă poţi ajuta să duc războiul minţii împotriva sufletului care vrea să înveţe să se exprime, să-mi desluşeşti răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?" şi "Ce aştepţi de la mine, Doamne?" Să mă ajuţi să văd ce am de făcut, cum să fac totul în linişte şi pace, în credinţa deplină că Tu mă vei ajuta şi de data asta. Sunt slabă, Doamne, neputincioasă şi numai Tu mă poţi întări. Arată-mi cum să merg mai departe pe Calea ce mi-ai deschis-o... vreau să trăiesc simplu în adevărul pe care mă rog să mi-l arăţi" Amin.

Cu adâncă şi smerită plecăciune,

Mihaela

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar