Aspectul dureros şi ascuns al nespovedaniei, despre care se vorbeşte atât de puţin, dar pe care-l resimt atât de acut astãzi este că eu, ca fiinţă comunitară, ca parte a trupului Bisericii lui Hristos, păstrând păcatul în trupul, în sufletul, în conştiinţa mea, port o greutate şi un blestem pe umerii mei crezând cu o convingere oarbă că îl duc doar eu, în mândria şi încăpăţânarea mea.

Păcatul meu nespovedit, înlãnţuirea mea, îndârjirea mea, în realitate, este dus cu greutate de cel / cea de lângă mine, de prietenul meu, de soţia mea, de copilul meu, de părintele meu. Povara actului care mă rupe de Dumnezeu mă îmbolnãveşte lent şi mă ucide treptat NU ESTE DUSĂ DOAR DE MINE, deşi orgoliul mă face adesea să cred asta. În căderea mea antrenez o reţea uriaşă de suflete şi conştiinţe care sunt prietenii mei, neamul meu, aproapele meu cel viu şi adormit. Este teribil sã ştiu asta şi să mă menţin de ani de zile întru NESPOVEDANIE. Numai Hristos, care stă nevăzut în Taina Mărturisirii are această putere a dezlegării, prin cel pe care l-a ales, purtătorul de Hristos, care este cel care a primit taina Preoţiei şi a duhovniciei.

Tristeţea mea, depresia mea, boala mea, pedeapsa mea pentru căderile şi viciile mele nu se reflectă doar în mine, ca rezultate concrete şi directe ale păcatului meu asupra mea, ci reverberează puternic asupra tuturor celor care sunt cuprinşi în conştiinţa mea, în prezentul meu, în viaţa mea. În sinuciderea mea antrenez pe celălalt, familia mea, aproapele meu, astfel încât responsabilitatea mea este dublă. Nu doar că pot alege iertarea şi vindecarea, pentru a mă salva, ci există ceva şi mai adânc în această alegere a mea: am responsabilitatea uriaşă de a cere vindecarea şi iertarea pentru a opri efectul devastator asupra celor din jurul meu, pe care-i iubesc. Unii dintre noi, înţelegând asta, încercăm să ne autopăcălim, izolându-ne, îndepărtându-ne de cei dragi, murind în singurătate şi în tristeţe, convinşi fiind că am ales astfel o cale curată şi autarhică de viaţă. Însă, aceasta este o şi mai mare iluzie şi minciună. Cei ai noştri suferă întreit, neavându-ne frumoşi, buni, lângă ei şi ştiindu-ne căzuţi în acest întuneric al însingurării şi al tristeţii. Poartă astfel dublu povara incertitudinilor, ezitărilor, confuziilor noastre, necredinţei noastre, persistenţei noastre în boală, negare şi uitare. Orice însingurare care nu se produce spre liniştire, vindecare şi iertare nu aduce roade. Fără Dumnezeu, retragerea reprezintă o înrădăcinare în rău, o fixare mai adâncă în rău. NU putem şi nu avem dreptul să ne ascundem de ochii lumii fără să chemăm numele Domnului. Nu am cuvinte să spun cât de important este aceasta.

Călin