Măicuță,
Așa de adânc m-am regăsit în răspunsul pe care i l-ați dat Loredanei... așa m-a atins citatul acela din Jung... Așa și eu, așa și cu mine, așa și cu nerăbdarea și frustrarea mea uneori, și cu lacrimile mele, în ciuda tuturor bunătăților pe care le am, în ciuda faptului că am un soț și un copil minunați... așa și cu depresia mea, pe care am avut o tentativă să o tratez la psihiatru, dar nu mi-a folosit cu nimic... doar niște medicamente care să mă facă să dorm... nu vreau să dorm, vreau să trăiesc si să mă bucur de asta...

Și totuși, simt că NU MERIT să am grijă de mine, că nu asta este calea, că mai mult folos ar aduce viața mea dacă aș pune-o cu totul în slujba altora. Ce sunt eu ca să merit să am grijă de mine?

Sunt nopți în care îmi vine să mă sfârșii pentru nevrednicia mea... Mă simt, Maică, de parcă aș fi ultima păcătoasă, vierme, putregai, stricăciune! De câte ori a strigat Domnul la ușa sufletului meu, câte daruri mi-a dăruit, și eu tot în nesimțire și păcat zac! Mă ridic uneori, și văd cum ar trebui să fiu, și îmi simt inima ușoară, și am forță... și apoi iar cad în mocirlă, și nu reușesc să fiu așa cum I-ar plăcea Lui!! Cum Îl răsplătesc eu pe Domnul pentru atâta iubire? Cum?! Cu noroi și păcate!! Maică, tare mai sunt murdară!

Am început Seminarul, și mă înspăimânt când văd cât de mult mi-au iertat alții mie, și cât de puțin am eu de iertat altora... și de multe ori n-am iertat nici atât. Mie lumea nu mi-a greșit, în schimb eu...

Vă îmbrățișez cu drag, Maică, pentru că vă pasă.

Elena