Da, se pare că nu degeaba sunt fată de doi psihologi...
Acum vin de la o formare în "Service a la clientele". E incredibil ce se întâmplă în societate în general. Toți își dau seama că le lipsește ceva care începe să le afecteze toată viața, la nivel de întreprindere, la scară națională etc. Toți enunță principiile biblice și evanghelice ca mod de viață, de fericire, de eficiență, numai că nu-și dau seama de originea lor. Numai că lipsa cunoștinței și trăirii și împărtășirii cu Adevărul Însuși le face ineficiente și frustrante și lipsite de miez. Dar cum să le spui asta? Ne putem doar ruga. Lumea întreagă geme după ceva ce nici măcar nu-și dă seama că e înscris în ei înșiși și că ei singuri s-au desprins de mult. Este un geamăt general, eu simt asta și am început să simt de mult. Să știți că și din cauza asta am eu atacuri de panică. Nu numai din cauza situației de-acasă. Situația de-acasă este doar o reproducere la scară mică a tot ce se întâmplă în lume.

Este o lipsă de sens generală, a-tot-cuprinzătoare în societate.

Nu vreau eu să schimb lumea, dar nu mă pot împiedica să nu văd asta. Și îmi dau seama încă o dată ce mare minune face Dumnezeu încă și încă cu toți cei ce se întorc. E doar mila și lucrarea Lui. E o mare minune!

Aici în societatea nord-americană, unde de bine de rău grija zilei de mâine nu o mai avem, începi să-ți dai seama de deșertăciunea lumii ăsteia. În România eram prea concentrați pe ce-o să mâncăm mâine și nu mai aveam timp de mai mult. Dar aici unii se trezesc mai ușor. Cei ce nu sunt încă 100% robiți de plăcerile materiale.

...

Acum, dacă tot mi-ați pomenit de psihologul acela, Eric Berne, nu mă rabd să nu mai adaug ceva. Mama mea a studiat psihologia copilului și a lucrat într-o școală ajutătoare...

Ea a făcut cu mine un experiment. Eu sunt de fapt un experiment psihologic.

Teoria ei era că copilul, prin natura lui e bun, și că dacă nu-i îngrădești libertatea, el va alege binele din proprie inițiativă. Mama mea a mai predat și la licee pedagogice când eram eu mică și țin minte că mă mai ducea cu ea prin clasă și le mai tot explica la fete una și alta și mă mai dădea de exemplu. Ea a crezut că ajunge la libertatea absolută în primul rând scoțându-L afară pe Dumnezeu din viața ei. Și apoi a vrut să-mi ofere mie libertatea asta. Am crescut liberă de orice (puteam face ce vreau acasă, să mănânc la miezul nopții dacă voiam etc.), și m-am ales de mică cu sentimentul unui vid pe care simțeam nevoia să-l umplu... Pe la 6-7 ani, aproape în fiecare seară plângeam aparent fără motiv și mă simțeam "rea" și parcă aveam nevoie să-mi cer iertare de la cineva, dar nu știam de la cine... Și eram rea cu adevărat, pentru că eram cam obraznică cu bunica-mea și maică-mea nu intervenea prea ferm și eu simțeam că nu e normal așa, pur și simplu îmi căutam limitele, era așa, o stare de tensiune în casă, dar fără motiv aparent... nu erau certuri sau scandaluri, asta nu. Săraca bunică-mea mai venea seara în cameră la mine și spunea către maică-mea doar atât: "Miky, Miky, nu e bine asta...". Nu spunea mai mult și niciodată nu mi-am dat seama ce voia să spună cu asta, dar ea știa toate cele ale lui Dumnezeu, dar maică-mea îi interzisese să-mi comunice ceva... Până aveam 3-4 ani mai aveam o cruce pe perete, am văzut-o în poze, apoi a dispărut și ea. Libertatea asta e bună până la un punct, în general copiii ca să se simtă în siguranță au nevoie să se simtă îngrădiți, să cunoască anumite limite peste care știu că nu pot trece, chiar dacă le probează din când în când, tocmai pentru a se asigura că sunt încă acolo. Altfel, un vag sentiment de panică și agitație îi cuprinde de mici. Această îngrădire, care e spre binele lor, se face din iubire, și ei intuiesc asta.

În cazul meu, privind înapoi, pot spune că m-am ales și cu multe aspecte bune, sunt foarte autonomă, independentă, la școală eram bună și nu trebuia să stea nimeni după mine ca să învăț. Nici nu-mi plăcea să se amestece nimeni prea mult în ciorba mea. Și nu e de mirare că am acționat așa cum am acționat atunci când am simțit că vreau o familie și copii. Am ales calea directă. Alta nu știam. Pe Dumnezeu nu-L cunoșteam. Exemplul maică-mii a fost că e suficient să iubești. Așa că l-am urmat.

În viața de familie am avut mult de luptat cu apucătura asta de a face "cum vreau eu" și pot spune că mi-a dat Dumnezeu partener pe măsură... Nu-mi merge mie cu el așa ușor. De fapt, pe cei ce erau prea moi și făceau cum voiam eu, i-am respins din start... mă plictiseau... Mare minune cum lucrează Dumnezeu cu fiecare om. Și într-adevăr, în zilele noastre, când societatea pe ansamblu pur și simplu nici nu mai știe prea bine Cine e Dumnezeu și ce rol are, paradoxale sunt căile prin care Dumnezeu ajunge totuși la inimile oamenilor, păstrându-le totuși demnitatea și libertatea. Slavă Ție, Doamne! Ce pot spune mai mult. Ar trebui să nu mă mai ridic de jos și să-I mulțumesc în fiecare minut, și tot n-ar fi îndeajuns.

Pot jura că mama mea l-a urât pe Dumnezeu atunci când a murit bunicul. Ea avea doar 7 ani când l-au arestat și dus la Canal, și 10 când a murit acolo. Precis vreun adult a scăpat un comentariu de genul: "Așa a vrut Dumnezeu!", căci bunica era credincioasă, fată de preot, și maică-mea l-a luat pe Dumnezeu de vinovat. Nimeni n-a mai stat să-i explice ce și cum, pentru că erau vremuri tare grele, bunica mea nu lucra, nu avea casă pe numele ei, nimic, rămăsese în stradă cu doi copii... și poate n-a avut timp de asta. Credința ei a ținut-o și a rezistat la toate cu seninătate, a trăit până la 82 de ani și n-am auzit-o să se plângă vreodată, nici să stea în pat sau să fie plictisită sau obosită, cum e la modă acum. Și n-a avut niciodată nimic pe numele ei, nici casă, nici apartament, nimic. Toată pensia ne-o dădea nouă și tot ea lucra în casă pentru noi. Credința e pur și simplu un mod de viață, e viața însăși, viața adevărată. Chiar dacă a fost ea greco-catolică, asta nu era vina ei. Aș fi avut enorm de învățat de la ea. Păcat că lucrurile s-au petrecut așa și am crescut așa distantă de ea, fără comunicare. Așa a vrut maică-mea... Dar vedeți, pentru rugăciunile ei (că ale altcuiva n-avea cine), Dumnezeu nu m-a lăsat pe mine. M-a adus înapoi Acasă... Din tot sufletul sper să facă la fel și cu maică-mea, până mai este timp.

Doamne ajută!

M.