Maică Siluana,
Vă mulțumesc pentru răspuns; când am văzut titlul am știut că e pentru mine răspunsul și inima a început să bată repede.
Mă rugați să facem împreună Seminarul, dar... of... nu pot să iau această decizie, încă... sincer, îmi este teamă. De fapt, cred că asta e și starea în care sunt – mi-e greu să iau decizii. În ultimii ani (doi, trei să fie, sau poate chiar patru) n-am căutat decât liniștea, pacea (cu mine, cu Dumnezeu și cu ceilalți); pace pe care, îndrăznesc să o spun, nu am găsit-o decât în Biserică, prin spovedanie, împărtășanie și participarea la Sfânta Liturghie. Desigur, că mă rog pentru fetița mea, o împărtășesc în fiecare lună și îmi doresc să o cresc cum așa de frumos am găsit scris undeva, cred că într-o rugăciune, cu Dumnezeu, în Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Am citit diferite mesaje și răspunsurile pe care le dați celor ce vă scriu pe site, și parcă m-am regăsit câte puțin în fiecare dintre ele. Unele m-au emoționat, am plâns chiar. Astăzi, plâng și la durere și la bucurie. Și aș vrea să trăiesc viața cu bune și cu rele, astăzi, și nu să rămân într-un trecut (mai mult sau mai puțin nefericit) și nici să mă gândesc la un posibil viitor – ca în povestea cu „drobul de sare”. E cazul meu, când spun că mă tem ca fetița mea să nu treacă prin ce am trecut eu. Acel om a greșit, eu am greșit la o vârstă ceva mai mare decât a lui atunci. Toți suntem păcătoși, și mă gândesc că sarcina grea pe care am avut-o a fost canonul meu de pocăință (și bine ar fi să fie așa) pentru păcatele mele. Ce rost ar mai avea să răscolesc un trecut atât de îndepărtat, când undele faptelor mele nu s-au stins, și să trăiesc emoțiile, durerea de atunci?! Ideea aceasta a abuzului din copilărie mi se pare freudiană, ca să zic așa, din umilele și superficialele mele cunoștințe și informații, când Hristos ne așteaptă, așteaptă să intre în casa sufletului nostru, când Hristos a șters toată lacrima de pe fața tuturor, când numai El ne poate schimba, arăta Calea și Viața, când fără El nu putem face nimic!?
Iertați-mă, Măicuță, dacă bat câmpii și vă smintesc cumva. Corectați-mă dacă greșesc. Soțul meu îmi zicea că aberez și că nu sunt realistă când m-am trezit vorbindu-i și despre o realitate interioară, că mai întâi acolo e iadul și raiul. Desigur, mă rog și pentru el, dar cu soțul meu e altă poveste... și uite așa, rană peste rană... Doamne, miluiește și ajută!
Iertați-mă, și încă o dată mulțumesc pentru că m-ați ascultat!
I. I.