Maică Siluana,
Vă mulțumesc pentru răspuns; când am văzut titlul am știut că e pentru mine răspunsul și inima a început să bată repede.
Mă rugați să facem împreună Seminarul, dar... of... nu pot să iau această decizie, încă... sincer, îmi este teamă. De fapt, cred că asta e și starea în care sunt – mi-e greu să iau decizii. În ultimii ani (doi, trei să fie, sau poate chiar patru) n-am căutat decât liniștea, pacea (cu mine, cu Dumnezeu și cu ceilalți); pace pe care, îndrăznesc să o spun, nu am găsit-o decât în Biserică, prin spovedanie, împărtășanie și participarea la Sfânta Liturghie. Desigur, că mă rog pentru fetița mea, o împărtășesc în fiecare lună și îmi doresc să o cresc cum așa de frumos am găsit scris undeva, cred că într-o rugăciune, cu Dumnezeu, în Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Am citit diferite mesaje și răspunsurile pe care le dați celor ce vă scriu pe site, și parcă m-am regăsit câte puțin în fiecare dintre ele. Unele m-au emoționat, am plâns chiar. Astăzi, plâng și la durere și la bucurie. Și aș vrea să trăiesc viața cu bune și cu rele, astăzi, și nu să rămân într-un trecut (mai mult sau mai puțin nefericit) și nici să mă gândesc la un posibil viitor – ca în povestea cu „drobul de sare”. E cazul meu, când spun că mă tem ca fetița mea să nu treacă prin ce am trecut eu. Acel om a greșit, eu am greșit la o vârstă ceva mai mare decât a lui atunci. Toți suntem păcătoși, și mă gândesc că sarcina grea pe care am avut-o a fost canonul meu de pocăință (și bine ar fi să fie așa) pentru păcatele mele. Ce rost ar mai avea să răscolesc un trecut atât de îndepărtat, când undele faptelor mele nu s-au stins, și să trăiesc emoțiile, durerea de atunci?! Ideea aceasta a abuzului din copilărie mi se pare freudiană, ca să zic așa, din umilele și superficialele mele cunoștințe și informații, când Hristos ne așteaptă, așteaptă să intre în casa sufletului nostru, când Hristos a șters toată lacrima de pe fața tuturor, când numai El ne poate schimba, arăta Calea și Viața, când fără El nu putem face nimic!?
Iertați-mă, Măicuță, dacă bat câmpii și vă smintesc cumva. Corectați-mă dacă greșesc. Soțul meu îmi zicea că aberez și că nu sunt realistă când m-am trezit vorbindu-i și despre o realitate interioară, că mai întâi acolo e iadul și raiul. Desigur, mă rog și pentru el, dar cu soțul meu e altă poveste... și uite așa, rană peste rană... Doamne, miluiește și ajută!
Iertați-mă, și încă o dată mulțumesc pentru că m-ați ascultat!
I. I.
Draga mea copilă,
Draga mea copilă,
Îți mulțumesc și eu pentru răspuns și îi mulțumesc și lui Dumnezeu pentru harul pe care ți-l dă ca să fii tare în credință.
În ce privește răscolirea trecutului, îți înțeleg neputința și frica, și îți respect decizia de a nu face Seminarul. Aș vrea însă să precizez că răscolirea trecutului pe care o presupune Seminarul iertării este cu totul altceva decât căutarea psihanalitică a unui vinovat ascuns în copilăria noastră, ci, dimpotrivă, este împlinirea poruncii lui Dumnezeu de a ierta și noi așa cum îi cerem Lui să ne ierte. Pacea după care însetează inima ta va fi temeinică atunci când vei reuși să împlinești această poruncă cu puterea pe care numai Dumnezeu ne-o poate da. Împlinirea poruncii lui Dumnezeu de a ierta nu este o lucrare omenească, psihologică, ci o lucrare divino-umană. Domnul spune: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Și noi înțelegem asta mai ales atunci când încercăm să iertam o faptă de neiertat. Atunci descoperim că dorința noastră de a răspunde Domnului cu iubire făcând ce ne cere se lovește de neputința sufletului rănit de a face asta și de dorința lui de dreptate. Or, Dumnezeu S-a făcut Om tocmai pentru a veni în această neputință a noastră cu puterea Lui. Așa încât, atunci când ne dă o poruncă, ne dă și puterea să o împlinim. Când aleg să zic „Doamne, îl iert pe cel ce m-a rănit”, nu fac decât să refuz această putere pe care mi-o aduce El și să-mi închipui despre mine că aș putea să fac ce chiar nu pot. În acest moment mintea omului se îndreaptă către Dumnezeu și mărturisește: „Doamne, nu pot, fă Tu asta în mine!”. „Doamne, iartă-i pe cei ce m-au rănit!”. Însuși Domnul ne-a învățat aceasta când pe cruce s-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!”.
Așadar, omul iartă atunci când se roagă pentru cel care i-a făcut rău și nădăjduiește în această iertare ca pentru sine. Această nădejde pentru mântuirea celui care mi-a făcut rău este tot lucrarea lui Dumnezeu în noi și anume lucrarea Duhului Sfânt. Când Mântuitorul ne cere: „Binecuvântați pe vrăjmașii voștri și nu-i blestemați”, ne cheamă să cerem și să păstram Duhul Lui cel Sfânt, ca să ne învețe viața din duh. Când omul binecuvântează, și asta este poruncă de la Dumnezeu, nu spune: „Te binecuvântez...”, ci: „Doamne, binecuvântează pe...”. Aici e și deosebirea dintre binecuvântarea preotului, care este „administratorul” harului lui Dumnezeu după o sfântă rânduială, și binecuvântarea credinciosului mirean.
Seminarul nostru despre cum putem învăța iertarea este o lecție practică, un catehism prin care cel ce dorește poate afla și experimenta o cale de a ierta, cu mila și harul lui Dumnezeu.
Cât despre importanța unui abuz grav din copilărie în istoria mântuirii noastre ar fi păcat să o considerăm freudiană. Freud este cel care a readus în atenția gândirii europene de câteva secole exclusiv „raționalistă” complexitatea ființei umane. Ca evreu, chiar dacă atunci ateu, Freud avea o concepție biblică despre om, despre sufletul lui, el știa că omul nu e doar rațiune. Dacă îți iei timp să citești învățăturile Părinților noștri din Pateric sau din Filocalie, vei vedea cum s-a îmbogățit această învățătură despre om cu lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Dar nu e nici de competența mea și nici nu ne-ar fi de folos să dezbatem acest aspect al problemei. De folos ne va fi doar o mai profundă înțelegere a felului în care lucrează Dumnezeu cu omul și omul cu Dumnezeu în Sfânta noastră Biserică. De mare folos îți va fi ție, copile drag, să descoperi că urmările abuzului suferit se fac simțite în orice relație a ta cu un bărbat. Problemele pe care le ai, de exemplu, cu soțul tău, sau felul în care ți-ai ales soțul, sunt legate de cum ai devenit în urma abuzului. Rugând pe Domnul să vindece acea rană și să-l ierte pe abuzator, vei deveni liberă în atitudinea și relațiile tale. Până atunci ești în pericol ca cea mai mică furtună sufletească să-ți strice pacea, care nu e zidită pe Temelia poruncilor dumnezeiești. Desigur, tu poți lucra iertarea și altfel decât ai face-o urmând Seminarul. Poate să-ți fie de folos și suficient rugăciunea pentru vrăjmași. Am încredințarea că Dumnezeu te va călăuzi și îndruma prin părintele tău duhovnic.
Cu dragoste și respect,
M. Siluana