Poruncile sunt ca nori, nu poţi ajunge la ele şi chiar dacă printr-o mare minune ai ajuns, deşi eu nu am ajuns niciodată, nu se ştie câte secunde poţi rămâne cu ele.
Ni se cer lucruri imposibil de făcut pentru mântuire! Ni se cere să fim buni, dar se spune clar că doar Dumnezeu e bun.
Eu nu vreau să cârtesc, mă doare sufletul! Dar dacă văd că pentru mine nu se întrevede nici un plan,  mă doare tare.
Şi din cauza cârtelii mă îndepărtez neîncetat de Dumnezeu şi cui îi pasă?
Zilele mele încep cu cârtire şi se termină cu ceartă. De fapt eu sunt cea care se ceartă, Dumnezeu nu se ceartă. Cel puţin aşa cred.
Nu pot, nu cred că pot să fiu aşa cum vrea Dumnezeu! Şi mă doare sufletul că nu trăiesc pe placul Lui, că nu sunt pe placul Lui, dar e prea multă durere, ranchiună, amărăciune, chin, suferinţă, coşmar în sufletul meu, sunt prea rănită.
Noaptea îmi apare des ideea sinuciderii, dar nu i-am dat atenţie că nu vreau să mă condamn singură la iad.
Cineva mi-a zis că atunci când îmi vine gândul sinuciderii să mă gândesc la familia mea. Dimpotrivă, nu mă gândesc deloc la ei, pot doar să sufere că m-au rănit atât de mult. Mă gândesc doar la mine, mă doare sufletul de familia mea, dar nu pot face nimic pentru ei.
Cum pot avea încredere în Dumnezeu? Viaţa mea e cam la fel de o viaţă, mai sunt şi bucurii, e adevărat, dar în linii mari e aceeaşi. Familia mea e necredincioasă de foarte mulţi ani. Dumnezeu e Singurul care poate să-i aducă la credinţă, dar iată că după atâta ani cam tot aşa sunt.
Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El. De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte?
O ratată