Am vrut de mai multe ori să vă scriu, dar pentru că nu o făceam atunci când eram în vâltoarea evenimentelor renunțam spunându-mi că nu mai are rost, faptul e deja consumat. Și din cauza dualității care mă chinuie nici nu știu ce vreau cu adevărat și mi-e frică de lipsa de onestitate de care mă suspectez tot mai des în ultima vreme.
Și acum îmi vine să fac la fel (să o las baltă) pentru că dintr-un anumit punct de vedere lucrurile par că s-au așezat cumva în trecutul meu și în mine, așa cum s-au întâmplat ele. Și eu pot să accept că toată mizeria pe care mi-au făcut-o alții și toată mizeria pe care mi-am făcut-o eu sunt chiar parte din viața mea. Și pot privi acele lucruri petrecute fără să-mi mai vină să strâng de gât pe nimeni, fără să-mi mai vină să strig de ce mi-ați făcut asta. Și pot privi copilul abuzat de atunci cu multă îngăduință. Ba m-am trezit într-o zi că l-am luat și l-am strâns în brațe lângă pieptul meu. Dar, deși i-am înțeles durerea copilului cel mic și am acceptat-o, pe mine cea mare de acum tot nu mă pot accepta așa cum sunt. Și m-am trezit nu o dată în fața Domnului spunându-i că deși știu că Tu o iubești pe asta mie îmi vine să o strâng de gât. Fă ceva să o pot iubi și eu!
După sesiunea doi de la iertare am rămas cu impresia că unele dintre lucrurile povestite acolo, dintre cele dezgropate cu mare greutate, n-au fost nici acceptate, nici asumate ci îngropate din nou cu mare grabă. Unele dintre evenimente au rămas cumva neintegrate în viața mea. Era ceață încă mare. Întâi a fost tentativa tatei sau păcatul? Îmi era clar că mi-e frică de durerea mare care le însoțea. N-am mai negat ce mi-au făcut ai mei (tentativele tatei și atitudinea mamei), dar am negat ce am făcut eu din mizeria pe care mi-au făcut-o ei. Voiam să iau din durere cu lingurița, nu să mă înec în ea. Numai că săptămâna trecută un părinte foarte drag sufletului meu mi-a făcut vânt fix în marea de durere. Nici nu știu dacă să vă povestesc tot sau doar consecințele… Am crezut că voi muri de durere, dar n-a fost așa.
Deși lucrurile s-au așezat cumva și cronologic, totuși rămâne o problemă. Tocmai această problemă mă face să mă încăpățânez să vă scriu despre toată povestea asta. E vorba de gânduri păcătoase (care mă chinuie cumplit tocmai când mintea mea ar trebui să se îndeletnicească cu altceva) și de o anumită stare pe care o am (care nu e nici dorință de desfrânare, nu e nici masturbare). Și gândurile și starea asta dau năvală tocmai atunci când nu e cazul: la rugăciune, în biserică, când vorbesc cu un părinte sau cu aproape orice bărbat. Am încercat să-i predau Domnului și gândurile și starea, dar parcă cu cât dorința de a scăpa de ele e mai mare cu atât ele mă chinuie mai rău. Iar dacă se face liniște pentru moment revin ulterior mai năprasnic. Și îmi aduc aminte cum anul trecut în săptămâna luminată puțin nu a lipsit să ies din biserică pentru că nu mai suportam acele gânduri și acea stare. Și mă uitam disperată la icoana Maicii Domnului și plângeam și aproape că-mi rupeam degetele de la mâini (în speranța că durerea fizică va înăbuși acea furtună) și o imploram să facă ceva, să nu mă lase așa. Dar furtuna nu a încetat și eu nu m-am bucurat de frumusețea slujbelor și m-am pus iar și iar la zid că sunt o mare desfrânată care nu are ce să caute în biserică.
Sesiunea doi de la iertare a făcut oarecum lumină. Am intuit că furtuna poate pleca tocmai din acel incident cu tata. Confirmarea că lucrurile stau așa a adus-o materialul din „Datorie dublă - abuzul sexual” în care am regăsit atitudinea (cea abuzată nu putea să stea dreaptă în fața bărbaților) pe care o aveam din ce în ce mai des în ultimul timp în fața tatei când eram doar eu cu el acasă (și eu eram sigură că pățesc asta pentru că înnebunesc și pentru că sunt obsedată și bolnavă de desfrânare - așa mă și spovedeam). Din acel moment am intuit că frica de tata cel abuzator se manifestă așa. Apoi am început să nu mă mai împotrivesc acelor stări și gânduri. Le prezentam pur și simplu Domnului – iar au început, iar am înnebunit - și începeam să-l binecuvântez pe tata. Și nu mică mi-a fost mirarea când lupta a încetat pur și simplu și chiar m-am liniștit după binecuvântare și rugăciune pentru tata...
DAR nu funcționează tot timpul. Și când nu funcționează gândurile și starea asta - pe care nici nu știu să o definesc și nici nu știu să o spovedesc corect - sunt sălbatice. Părintele meu îmi spunea să nu mă mai gândesc și înclin să cred că avea dreptate (deși atunci nu știa nimic despre tentativa tatei). Pentru că cu cât frica (că mă v-a apuca iar tocmai acum în acest cel mai nepotrivit moment) este mai mare cu atât astea dau buzna mai violent. Și ajunge doar să-mi fugă inconștient gândul la frică, că… începe iar lupta.
Un timp am fost liniștită la gândul că stările astea sunt moduri de manifestare a tuturor fricilor legate de toate abuzurile trecute. Dar faptul că binecuvântarea și rugăciunea nu merg chiar tot timpul mă fac să mă întreb dacă nu mai este și altceva la mijloc. Și mi-am dat seama că am negat total partea mea de vină.
...Și deodată s-a făcut lumină în mintea mea... Practic am fost propriul meu călău. Asta îmi asigura o imagine și o relație cu Dumnezeu exact așa cum era relația cu tata!
Și mi-am amintit că mi-am făcut mult rău singură evadând în imaginație (îmi imaginam cum chinuiam copii și asta îmi provoca o plăcere sadică, apoi am început să-mi imaginez cum alte persoane mă chinuiau pe mine și asta îmi provoca o altfel de plăcere, apoi că l-am întâlnit pe „Făt Frumos” care mă iubea și el chinuindu-mă sau trecând împreună prin multe chinuri. Și ajungeam să visez ore în șir, câteva zile la rând provocându-mi un soi de plăcere care mă zăpăcea total și mă storcea de orice vlagă). Și în sfârșit mi-a fost clară ordinea în care s-au întâmplat lucrurile – întâi tentativa tatei și apoi imaginația mea.
Rememorând evenimentele pentru a înțelege cât am greșit eu și cât de mare e mizeria pe care mi-am făcut-o eu mie mi-am amintit că în situații în care mă stresam foarte tare (chiar pentru fleacuri) îmi provocam un alt soi de plăcere. Dar m-am limitat doar la asta (ca și când nu ar fi de ajuns!) Din cauza acestor plăceri provocate doar prin imaginație și stres m-am simțit atât de „vrednică” de canonul primit.
Dar acum pot accepta că s-au întâmplat toate astea și am și eu vina mea în toate evenimentele. Acum e clar și pentru mine că mizeria pe care mi-au făcut-o ai mei e una, iar mizeria pe care mi-am făcut-o eu e alta. Durerea este că acum nu mai știu exact ce am spovedit și ce am inventat și ce am anticipat din toate cele care abia acum par că s-au clarificat. Iar cu gândurile și stările care dau năvală și încă mă chinuie ce fac? Cum le fac față și mai dureros cum le spovedesc corect? Sunt consecința fricii de abuz, respectiv de păcat sau sunt rodul imaginației manifestate atât de productiv în trecut (și în trecutul nu tocmai îndepărtat!)?
...Sunt un om mort de frică!... M-am prins cam greu și am acceptat și mai greu că mi-e frică, sunt moartă de frică! Că deși teoretic fac pasul trei, totuși nu mă încredințez cu totul Domnului. Dar despre asta voi scrie la sesiunea șase la iertare. Acum îmi cer iertare de la sfinția voastră pentru tot!
D cel mic