Am vrut de mai multe ori să vă scriu, dar pentru că nu o făceam atunci când eram în vâltoarea evenimentelor renunțam spunându-mi că nu mai are rost, faptul e deja consumat. Și din cauza dualității care mă chinuie nici nu știu ce vreau cu adevărat și mi-e frică de lipsa de onestitate de care mă suspectez tot mai des în ultima vreme.
Și acum îmi vine să fac la fel (să o las baltă) pentru că dintr-un anumit punct de vedere lucrurile par că s-au așezat cumva în trecutul meu și în mine, așa cum s-au întâmplat ele. Și eu pot să accept că toată mizeria pe care mi-au făcut-o alții și toată mizeria pe care mi-am făcut-o eu sunt chiar parte din viața mea. Și pot privi acele lucruri petrecute fără să-mi mai vină să strâng de gât pe nimeni, fără să-mi mai vină să strig de ce mi-ați făcut asta. Și pot privi copilul abuzat de atunci cu multă îngăduință. Ba m-am trezit într-o zi că l-am luat și l-am strâns în brațe lângă pieptul meu. Dar, deși i-am înțeles durerea copilului cel mic și am acceptat-o, pe mine cea mare de acum tot nu mă pot accepta așa cum sunt. Și m-am trezit nu o dată în fața Domnului spunându-i că deși știu că Tu o iubești pe asta mie îmi vine să o strâng de gât. Fă ceva să o pot iubi și eu!
După sesiunea doi de la iertare am rămas cu impresia că unele dintre lucrurile povestite acolo, dintre cele dezgropate cu mare greutate, n-au fost nici acceptate, nici asumate ci îngropate din nou cu mare grabă. Unele dintre evenimente au rămas cumva neintegrate în viața mea. Era ceață încă mare. Întâi a fost tentativa tatei sau păcatul? Îmi era clar că mi-e frică de durerea mare care le însoțea. N-am mai negat ce mi-au făcut ai mei (tentativele tatei și atitudinea mamei), dar am negat ce am făcut eu din mizeria pe care mi-au făcut-o ei. Voiam să iau din durere cu lingurița, nu să mă înec în ea. Numai că săptămâna trecută un părinte foarte drag sufletului meu mi-a făcut vânt fix în marea de durere. Nici nu știu dacă să vă povestesc tot sau doar consecințele… Am crezut că voi muri de durere, dar n-a fost așa.
Deși lucrurile s-au așezat cumva și cronologic, totuși rămâne o problemă. Tocmai această problemă mă face să mă încăpățânez să vă scriu despre toată povestea asta. E vorba de gânduri păcătoase (care mă chinuie cumplit tocmai când mintea mea ar trebui să se îndeletnicească cu altceva) și de o anumită stare pe care o am (care nu e nici dorință de desfrânare, nu e nici masturbare). Și gândurile și starea asta dau năvală tocmai atunci când nu e cazul: la rugăciune, în biserică, când vorbesc cu un părinte sau cu aproape orice bărbat. Am încercat să-i predau Domnului și gândurile și starea, dar parcă cu cât dorința de a scăpa de ele e mai mare cu atât ele mă chinuie mai rău. Iar dacă se face liniște pentru moment revin ulterior mai năprasnic. Și îmi aduc aminte cum anul trecut în săptămâna luminată puțin nu a lipsit să ies din biserică pentru că nu mai suportam acele gânduri și acea stare. Și mă uitam disperată la icoana Maicii Domnului și plângeam și aproape că-mi rupeam degetele de la mâini (în speranța că durerea fizică va înăbuși acea furtună) și o imploram să facă ceva, să nu mă lase așa. Dar furtuna nu a încetat și eu nu m-am bucurat de frumusețea slujbelor și m-am pus iar și iar la zid că sunt o mare desfrânată care nu are ce să caute în biserică.
Sesiunea doi de la iertare a făcut oarecum lumină. Am intuit că furtuna poate pleca tocmai din acel incident cu tata. Confirmarea că lucrurile stau așa a adus-o materialul din „Datorie dublă - abuzul sexual” în care am regăsit atitudinea (cea abuzată nu putea să stea dreaptă în fața bărbaților) pe care o aveam din ce în ce mai des în ultimul timp în fața tatei când eram doar eu cu el acasă (și eu eram sigură că pățesc asta pentru că înnebunesc și pentru că sunt obsedată și bolnavă de desfrânare - așa mă și spovedeam). Din acel moment am intuit că frica de tata cel abuzator se manifestă așa. Apoi am început să nu mă mai împotrivesc acelor stări și gânduri. Le prezentam pur și simplu Domnului – iar au început, iar am înnebunit - și începeam să-l binecuvântez pe tata. Și nu mică mi-a fost mirarea când lupta a încetat pur și simplu și chiar m-am liniștit după binecuvântare și rugăciune pentru tata...
DAR nu funcționează tot timpul. Și când nu funcționează gândurile și starea asta - pe care nici nu știu să o definesc și nici nu știu să o spovedesc corect - sunt sălbatice. Părintele meu îmi spunea să nu mă mai gândesc și înclin să cred că avea dreptate (deși atunci nu știa nimic despre tentativa tatei). Pentru că cu cât frica (că mă v-a apuca iar tocmai acum în acest cel mai nepotrivit moment) este mai mare cu atât astea dau buzna mai violent. Și ajunge doar să-mi fugă inconștient gândul la frică, că… începe iar lupta.
Un timp am fost liniștită la gândul că stările astea sunt moduri de manifestare a tuturor fricilor legate de toate abuzurile trecute. Dar faptul că binecuvântarea și rugăciunea nu merg chiar tot timpul mă fac să mă întreb dacă nu mai este și altceva la mijloc. Și mi-am dat seama că am negat total partea mea de vină.
...Și deodată s-a făcut lumină în mintea mea... Practic am fost propriul meu călău. Asta îmi asigura o imagine și o relație cu Dumnezeu exact așa cum era relația cu tata!
Și mi-am amintit că mi-am făcut mult rău singură evadând în imaginație (îmi imaginam cum chinuiam copii și asta îmi provoca o plăcere sadică, apoi am început să-mi imaginez cum alte persoane mă chinuiau pe mine și asta îmi provoca o altfel de plăcere, apoi că l-am întâlnit pe „Făt Frumos” care mă iubea și el chinuindu-mă sau trecând împreună prin multe chinuri. Și ajungeam să visez ore în șir, câteva zile la rând provocându-mi un soi de plăcere care mă zăpăcea total și mă storcea de orice vlagă). Și în sfârșit mi-a fost clară ordinea în care s-au întâmplat lucrurile – întâi tentativa tatei și apoi imaginația mea.
Rememorând evenimentele pentru a înțelege cât am greșit eu și cât de mare e mizeria pe care mi-am făcut-o eu mie mi-am amintit că în situații în care mă stresam foarte tare (chiar pentru fleacuri) îmi provocam un alt soi de plăcere. Dar m-am limitat doar la asta (ca și când nu ar fi de ajuns!) Din cauza acestor plăceri provocate doar prin imaginație și stres m-am simțit atât de „vrednică” de canonul primit.
Dar acum pot accepta că s-au întâmplat toate astea și am și eu vina mea în toate evenimentele. Acum e clar și pentru mine că mizeria pe care mi-au făcut-o ai mei e una, iar mizeria pe care mi-am făcut-o eu e alta. Durerea este că acum nu mai știu exact ce am spovedit și ce am inventat și ce am anticipat din toate cele care abia acum par că s-au clarificat. Iar cu gândurile și stările care dau năvală și încă mă chinuie ce fac? Cum le fac față și mai dureros cum le spovedesc corect? Sunt consecința fricii de abuz, respectiv de păcat sau sunt rodul imaginației manifestate atât de productiv în trecut (și în trecutul nu tocmai îndepărtat!)?
...Sunt un om mort de frică!... M-am prins cam greu și am acceptat și mai greu că mi-e frică, sunt moartă de frică! Că deși teoretic fac pasul trei, totuși nu mă încredințez cu totul Domnului. Dar despre asta voi scrie la sesiunea șase la iertare. Acum îmi cer iertare de la sfinția voastră pentru tot!
D cel mic
Draga mea copilă,
Am extras aceste fragmente din mesajul tău pentru a-l folosi la „sparge tăcerea” pentru că are în el mărturii cu mare valoare de trezire, de acea „venire în sine” necesară nouă, fiecăruia, pentru a ne așeza deplin și profund în Casa Tatălui nostru Cel Ceresc și a ne bucura de ospățul pe care îl dă în cinstea noastră, oricât am fi fost de rătăcitori și rătăciți.
Mulțumesc mult, copil drag, pentru onestitatea și curajul tău.
Da, ordinea evenimentelor care te-au aruncat în dependența de imagini sexuale abuzatoare, fondate pe suferință și frică, este cea pe care o spui: mai întâi, abuzul tatălui tău asupra copilului care ai fost, abuz care a fost sexual și dacă nu a fost un act sexual împlinit, urmat de imagini, gesturi și gânduri prin care continuai să te abuzezi și doreai să abuzezi alți copii, pentru a te elibera de frica insuportabilă pe care ai trăit-o atunci și care s-a cuibărit în toate celulele trupului tău stând la pândă și gata mereu să sară la atac după o „logică” străină înțelegerii tale.
Și singurul mod în care știi să faci față acestei frici este să te acuzi, să te învinovățești și să-ți întreții această stare de vinovăție. Și ca să ai motive reale de vinovăție faci sau îți imaginezi lucruri interzise, abuzatoare.
Da, ai mare nevoie să lucrezi la înțelegerea vinovăției tale pentru ca binecuvântarea să „funcționeze tot timpul”.
Ești vinovată pentru că tatăl tău a făcut ce a făcut atunci? Nu! Este doar vina și responsabilitatea lui.
Ești vinovată că nu te-ai apărat, că nu ai strigat, că nu ai spus nimănui despre asta nici atunci și nici mai târziu? Nu! Pentru că nu ai putut, nu te-ai simțit în siguranță. Unii copii pot asta și suferința lor e altfel, alții nu pot. Totul depinde de cum au fost educați și încurajați să comunice măcar de un membru al familiei lărgite dacă nu de unul dintre părinți...
Ești vinovată pentru că, dincolo de frică, nedumerire, rușine, revoltă, furie, ai simțit și o tulburătoare plăcere trupească, sau ceva ca o plăcere? Nu! Pentru că anumite zone ale trupului nostru sunt înzestrate cu senzori ai plăcerii prin naștere și plăcerea simțită la atingerea lor, nu depinde de voia și alegerea noastră. Orice copil căruia îi sunt atinse sau își atinge zonele intime simte o plăcere care, la început, nu are nici o legătură cu păcatul desfrânării. Este un efect fiziologic al unui gest fizic. Apoi, căutarea și provocarea, repetată, voită și insistentă, a acestei plăceri poate deveni dependență, dar și ea lipsită de vreo legătură cu patima desfrânării în primii ani de viață. E, cumva, ca plăcerea suptului degetului sau a legănării trupului... Abia prin însoțirea acestei plăceri cu imagini de desfrâu, imagini care pătrund în mintea copilului din afară prin vederea și pătimirea lor conștientă, acesta devine victimă a patimii desfrâului. Tu, aici, și cu tine toți copiii abuzați sexual de adulți desfrânați, victime ale unui impuls maladiv spre desfrâu, ai pătimit o răsturnare traumatizantă a procesului de creștere și descoperire a sexualității și a felului cum o poate trăi omul ca să fie om cu adevărat. Simțirea, percepția și imaginarul tău au fost violate, rănite și infectate cu gesturile, emoțiile și imaginile abuzatorului și, ori de câte ori experiența ți-a oferit ceva ce semăna cât de puțin cu acel complex de trăiri de neasimilat de sufletul de copil, refăceai ritualic, simbolic, întregul eveniment. De ce? Pe de o parte ca să asimilezi ceea ce atunci nu ai putut, ca să integrezi în „povestea ta” acel de netrăit eveniment. Pe de altă parte, pentru a-ți asigura „porția” de suferință, rușine, furie, dar și plăcere de care te temeai, dar pe care o și doreai....
Dar, nu ești vinovată atâta vreme cât toate acestea se manifestă compulsiv, adică fără să facă apel la acordul tău, la puterea ta de a alege să o faci sau nu.
Asta înseamnă că nu ai nici o vină? Nu! Ci doar că nu cele enumerate mai sus sunt vina ta! Singura vină a ta, de care ai devenit conștientă și care te ajută acum să te vindeci și să crești, este aceea de a trăi singură acest chin cumplit, de a nu fi căutat și găsit „om care să te arunce în scăldătoare”, de a nu primi iubirea vindecătoare a Domnului și Dumnezeului nostru și tratamentul pe care ni-l oferă El în Biserica Lui.
Acum tu faci asta. Dar ai nevoie de răbdare și perseverență. Mai ales de răbdare și îndelungă răbdare, pentru a învinge prin lucrarea harului vechile deprinderi. Deprinderile noastre nu sunt acte simple, ci scrise, întrupate în celulele noastre, în neuronii noștri, acești credincioși lucrători și păstrători ai tuturor amănuntelor vieții noastre în trup. Acum ei rescriu poveste ta cu „cerneala” milostivirii lui Dumnezeu și cu pana voinței tale de a te vindeca prin iertare și binecuvântare, după porunci.
Apoi, să nu uiți că încă nu ai ajuns la sesiunea opt a Seminarului și că mai ai încă de lucru la etapa aceasta a dumiririi.
Curaj și răbdare, copila mea iubită. Și când vin gândurile, arată-le Domnului așa cum un copil care se simte iubit, îi arată părinților pe cei ce vor să-i facă rău. Tu ațintește-ți mintea și atenția la Domnul și la poruncile Sale și lasă-I Lui să se lupte cu cei ce te atacă. El a biruit, a Lui este biruința și a noastră datoria și bucuria de a ne-o însuși, de a îndrăzni să credem în ea și de a o dori cu toată ființa.
Cu dragoste, binecuvântare și încredere,
Maica Siluana