Am vânat idealuri. Perfecţiune. Am investit de când mă ştiu în imaginea mea despre mine. În închipuirea mea despre mine. O închipuire frumoasă, dar falsă, de care aveam nevoie ca să mă mint că mă iubesc. M-am minţit şi Te-am minţit. V-am cam minţit pe toţi - începând cu mine. Cu bune intenţii şi cu convingere. Am vrut să zic "convingere sinceră". Dar cât de sinceră poate fi minciuna? M-am îngrijit de "învelişuri". Am ostenit până la epuizare păstrând vasul curat pe dinafară. Şi ce folos, dacă păstra în el mâncare stricată? Am fugit de mine. Mi-am acoperit ochii, mi-am spart oglinzile. Am trăit privindu-mă prin ceilalţi. Nu prin adevăr.
O fi existând schema aparenţelor?

O inventez eu acum, dacă nu există...

Eu sunt o aparenţă. Eu îmi sunt mie o aparenţă. Un neadevăr. Nu un fals (că port în mine chipul Adevărului), doar un neadevăr (pentru că am sufocat adevărul). Iar celulele mele, celule ale Adevărului, mă împiedică să trăiesc în minciuna aparenţei. Vor să fie, nu să pară că sunt. Trebuie SĂ FIU şi eu. Nu mai vreau să par că sunt, o să renunţ la meşteşugul ăsta. Vreau să fiu. Cu adevărat. În adevăr. Ca să mă împac cu mine, cu adevărul care a fost pus în mine, înainte ca eu să mă cunosc. Trebuie să fiu. Cred că o să fie mai uşor să fiu, decât să par că sunt. Respiraţia o să curgă mai uşor în adevăr, trupul o să fie mai uşor în adevăr, oasele şi gândurile se vor îmbina mai duios. Cât de firesc o să-mi vină odihna. N-o să-mi trebuiască să mai alerg pentru nimic. Poate în adevăr nici nu există oboseală. Poate că adevărul va şterge pentru totdeauna frica. Poate în Adevăr voi îndrăzni să viez...

Un fost vânător de idealuri