Dragă maică,
Eu am venit prima dată în faţa dumneavoastră cu un strigăt de ajutor pentru a mă ajuta să vindec ura din sufletul meu. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi fost aproape. Dar cel mai mult mă bucur că existaţi. Acuma ştiu ce ne atrage pe atâţia către dumneavoastră: dragostea pe care ne-o daţi şi speranţa că am putea şi noi să o împărtăşim. Am credinţa că mulţi dintre cei ce suntem în jurul dumneavoastră ne vindecăm încet, încet.

Simt nevoia să vă spun ce m-a ajutat cel mai mult: am reuşit să mă rog pentru cei pe care îi uram. La început mi-a fost greu dar după un timp am simţit aşa un gol imens în suflet ca un fel de zădărnicie a tot şi a toate, dar mai ales a urii mele. Am simţit că ura nu are rost. Nu pot spune că mi-a trecut de tot dar sentimentul acela puternic de nimicnicie m-a ajutat să pun temelia începutului. De câte ori mă apucă valurile cele rele, repede mă apuc şi binecuvântez. Pentru mine e foarte mult că am ajuns să-i binecuvântez pe cei (mi-e greu s-o spun) pe care îi mai urăsc încă. Am mare speranţă că-mi va trece de tot. Mă mai ajută gândul că sunt soţie, sunt mamă şi nu vreau ca familia mea să sufere din cauza patimilor mele.

Cu dragoste, pentru dumneavoastră şi pentru prietenii noştri care vă scriu,

Lucia