Dragă maică,
Eu am venit prima dată în faţa dumneavoastră cu un strigăt de ajutor pentru a mă ajuta să vindec ura din sufletul meu. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi fost aproape. Dar cel mai mult mă bucur că existaţi. Acuma ştiu ce ne atrage pe atâţia către dumneavoastră: dragostea pe care ne-o daţi şi speranţa că am putea şi noi să o împărtăşim. Am credinţa că mulţi dintre cei ce suntem în jurul dumneavoastră ne vindecăm încet, încet.
Simt nevoia să vă spun ce m-a ajutat cel mai mult: am reuşit să mă rog pentru cei pe care îi uram. La început mi-a fost greu dar după un timp am simţit aşa un gol imens în suflet ca un fel de zădărnicie a tot şi a toate, dar mai ales a urii mele. Am simţit că ura nu are rost. Nu pot spune că mi-a trecut de tot dar sentimentul acela puternic de nimicnicie m-a ajutat să pun temelia începutului. De câte ori mă apucă valurile cele rele, repede mă apuc şi binecuvântez. Pentru mine e foarte mult că am ajuns să-i binecuvântez pe cei (mi-e greu s-o spun) pe care îi mai urăsc încă. Am mare speranţă că-mi va trece de tot. Mă mai ajută gândul că sunt soţie, sunt mamă şi nu vreau ca familia mea să sufere din cauza patimilor mele.
Cu dragoste, pentru dumneavoastră şi pentru prietenii noştri care vă scriu,
Lucia
Draga mea Lucia, bucuria mea,
Dacă voi aţi putea simţi bucuria şi recunoştinţa pe care le trăiesc atunci când primesc un semn că primiţi să lucraţi cu minunata putere a lui Dumnezeu pusă nouă la îndemână!
Cum să-ţi mulţumesc?
Cum să vă mulţumesc?
Mă întreabă mulţi de ce nu-mi văd de treabă, de ce insist atât şi mă rog de oameni să facă ceva pentru a scăpa de suferinţele de care se plâng. De ce nu mă afund cu tot dorul şi durerea în rugăciunea pentru mine păcătoasa şi pentru toată lumea, după pilda Sfântului Siluan şi a tuturor monahilor din această lume?
De ce nu mă tem de ocările celor care vor să fie "lăsaţi în pace" şi de mulţumirile şi laudele celor care primesc cuvântul şi pornesc pe calea cea strâmtă a Bucuriei, proiectând pe mine recunoştinţa pe care ar trebui să o arate lui Dumnezeu şi propriei persoane pentru hotărârea şi onestitatea de a se nevoi pe Cale?
De ce, pentru că aşa voieşte Dumnezeu, asta este ascultarea mea de la El! Am primit-o mai întâi într-o zi, în timp ce traversam o stradă cu patru benzi de circulaţie şi cu spaţiu verde în mijlocul ei. Traversam pe o trecere facultativă, ajunsesem în spaţiul verde şi aşteptam să pot trece mai departe. Acolo, înconjurată de vuietul traficului, copleşită de căldura toridă, cu privirea căzută pe un boboc de trandafir delicat, frumos, dar plin de praf şi pureci verzi, a năvălit peste mine, în mine, o durere. Am încremenit în ea! Cunoşteam gustul durerii. Suferisem mult şi cumva pe îndelete în viaţa mea. Dar durerea aceasta nu era din lumea aceasta. O simţeam ca pe durerea întregii lumi, dar cumva îmi dădeam seama că nu e din lumea aceasta. E prea mult, încercam să gândesc! Dar gândul nu se mişca... Nu ştiu cât am stat aşa, acolo. Poate câteva secunde, poate o oră. Nu ştiu. Dar pentru că nimeni din jurul meu nu a dat vreun semn că se petrece ceva ciudat cu mine, înclin să cred că totul a durat câteva clipe. Dar ce clipe! Când a plecat, adică s-a ridicat puţin deasupra mea ca un nor, eram lac de sudoare şi am şoptit: "Doamne, asta e durerea lumii? De unde atâta durere?" "De la împotrivire, mi-a răspuns Norul de durere!" Am ştiut că norul este El, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii şi mi-am dat seama că durerea lumii e în acelaşi timp durerea Lui şi că eu simţisem o scurtă adiere din ea. Doar o adiere! L-am întrebat, fără cuvinte: "Eu, ce să fac? Ce pot să fac pentru ei, pentru Tine?" Nu mi-a răspuns, nu mai era acolo. Am ajuns acasă şi câteva zile am fost ca bolnavă.
Rugăciunea mea s-a schimbat, privirea mea către cei din jur s-a schimbat... Atunci au început să apară în jurul meu primii tineri care mă întrebau ce şi cum să facă atunci când durerea îi frângea sau întărâta. Atunci părintele meu m-a trimis la ei să-i învăţ arta de a nu te mai împotrivi lui Dumnezeu! Greu mi-a fost! Eu eram "licenţiată" în arta împotrivirii şi răzvrătirii! Dar m-a învăţat Domnul! Şi, fiecare lecţie pe care am dat-o a fost şi lecţia mea. Am fost şi sunt un dascăl care nu ştie nimic dinainte, care descifrează Lecţia odată cu învăţăcelul.
Când nimeni nu mai vrea să înveţe cu mine, când nimeni nu mai vrea să se joace cu mine, eu plâng şi mă rog de cei ce trec pe lângă mine şi plâng: veniţi să gustaţi "Bucuria pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi!" şi când cineva primeşte, cum ai făcut tu, de exemplu, eu mă bucur de praznicul bucuriei care biruieşte întunericul împotrivirii şi al urii!
Bucuria mea e mare, permanentă şi de neclintit. Dar ea nu exclude durerea, care e şi ea permanentă, că mii şi mii de oameni se încăpăţânează să se împotrivească Bucuriei! Atunci trăiesc durere şi nu-mi aflu odihna decât în nădejdea Milostivirii lui Dumnezeu!
Periculoasă misiune am, cu adevărat, şi le mulţumesc celor care mă avertizează. Periculoasă pentru că nu mai dau destulă atenţie propriei împotriviri şi propriilor mele căderi. Şi, mai ales, este periculoasă pentru că, om slab şi pătimaş fiind, provoc de multe ori durere celor din jurul meu şi nu le respect îndeajuns libertatea, certând fără blândeţe, sau şi mai rău, judecând, sau pur şi simplu încercând să-i împing sau să-i trag pe Cale.
Dar, cu rugăciunile părintelui meu, ale Sfântului Siluan şi ale multor fiinţe dragi care nu mă părăsesc în rugăciunile lor, nădăjduiesc să mă ierte cei cărora le greşesc, să mă ierte Domnul şi să-mi dea răbdare pe măsura milei şi a iubirii pe care a pus-o în mine pentru cei ce nu se îndură să se lepede de sărmanele plăceri ale păcatului, ale împotrivirii! Sau măcar să le considere păcat!
Mulţumesc mult, Lucia, cu drag plin de bucurie în Bucuria Domnului,
Maica Siluana