E posibil că liturghia lăuntrică să-și facă lucrarea și în afară? Dumincă, după Sfânta Liturghie (și cea euharistică și cea lăuntrică) stând pe bancă și savurând razele de soare, a venit o prietenă lângă mine (e divorțată și suferea) și am început să-i vorbesc despre iertare și despre faptul că noi venim la biserica să ne sfintim. Nimic deosebit până aici, știu, dar dacă va spun că nu eu eram cea care vorbea, ce ziceți? Ieșeau cuvintele din gură maică și eram și eu uimită ce pot să zic pentru că nu sunt vreo mare vorbăreață. Și-mi venea să îi zic fetei respective „dacă ai ști tu că nu eu vorbesc...”

Cu adevărat liturghia lăuntrică devine un stil de viață. Treptat și sigur. Fiecare liturghie îmi aduce harul în interior care curge și crește... și las să curgă, fără să opun rezistență. Nici nu vă pot spune prea multe. Trăiesc starea, procesul, și e bine. E foarte bine, măicuță. Și știți de ce? Pentru că mă bucur. Mă bucur și speranța și-a făcut din nou loc în inima mea. Și cresc. Cresc, că pâinea în cuptor. Aluatul crește și se coace la căldură. Așa sunt acum. O pâine care primește căldură.

Vă cer și eu binecuvântare să vorbesc despre lucrarea seminarului acelora care simt că au nevoie (oameni îndurerați și răniți) și de ce nu, să îi îndrum să facă primul pas pe cale. Pasul spre iertare.

Cu iubire și drag mult,
Ena