Cum putem lucra binele fără ca acest lucru sa nască în noi mândria de a fi lucrat binele? Cum ne putem iubi aproapele „fără a şti stânga ce face
dreapta”? Şi mai ales, a-ţi iubi aproapele înseamnă inclusiv să fii de acord cu greșelile lui (știut e că nu e nimeni fără de păcat, în afară de Hristos), adică să le treci cu vederea, să nu îi atragi atenția asupra faptei şi consecințelor acesteia, doar pentru ca nu cumva această reacție a noastră să nu fie doar rodul dorinței de îndreptare a aproapelui, dar
şi rodul mândriei noastre sau a slavei deşarte din noi înşine? Lipsa de implicare, în acest caz, nu este tot o greșeală? Toleranța creștină are sau nu are limite? Dacă da, care sunt acestea? A discerne între faptele unei persoane şi a deosebi ceea ce este bine de ceea ce nu este bine înseamnă a judeca acea persoană? Acest discernământ, absolut necesar în privința propriei persoane, este exclus cu privire la aproapele nostru, chiar dacă pe aproapele nostru trebuie să îl iubim ca pe noi înșine?
Hristos a mai spus şi faptul că trebuie să ne iubim aproapele nu numai aşa cum ne iubim pe noi înşine, ci trebuie să ne iubim între noi aşa cum ne-a iubit El însuşi. Dar Hristos ne-a arătat şi unde greşeam, noi oamenii. Avem noi căderea să facem același lucru cu aproapele nostru?

Ana-Maria